Interviu cu candidatul Alianței Civice Pentru Comunitate (ACPC) la Primăria Sfântu-Gheorghe, Codruț Opaiț.

Codruț Opaiț este un cunoscut om de afaceri covăsnean, unul dintre oamenii care s-a ținut departe de funcțiile publice, deși s-a implicat şi în politică. Absolvent al unei facultăți tehnice, Codruț Opaiț spune, la 50 de ani, că valorile liberale sunt cele care l-au condus mereu în viață și că datorită acestora a înțeles devreme că trebuie să-și facă propria afacere, pentru a fi propriul său stăpân – așa s-a ținut mereu departe de munca „la stat”, precum și de fenomenul migrării în străinătate. Candidat pentru funcția de primar al municipiului Sfântu-Gheorghe, Codruț Opaiț ne-a vorbit despre tinerețea sa, despre entuziasmul anilor ’90, aventurile în lumea afacerilor precum și despre ceea ce-l definește ca om, dincolo de imaginea publică.

– Pentru început, vă rog să ne spuneţi câteva cuvinte despre dumneavoastră...

– Sunt născut în 1962, în zodia Capricornului, la Răducăneni în județul Iași și provin dintr-o familie de profesori. Clasele primare le-am făcut la Fălticeni, după care ne-am mutat în Sfântu-Gheorghe, acum 40 de ani, în 1972. Tocmai de asta aici mă simt acasă, 40 de ani reprezentând o viață. Vacanțele mi le-am petrecut la bunici, în satul lui Nicolae Labiș, la Mălini – Suceava, un sat muntos, la 20 de kilometri de Fălticeni. Clasa a V-a am început-o la Sfântu-Gheorghe și prima mea surpriză a fost că mie, copil fiind, nivelul școlar de aici mi s-a părut mult scăzut față de cel din Fălticeni, adică acolo se făcea carte mult mai serios... Am terminat gimnaziul, a urmat Liceul de Construcții – azi Mikes Kelemen, profil de arhitectură-sistematizare. Era ceva nou, nu mai fuseseră astfel de clase, iar pe mine m-a atras arhitectura, îmi plăcea să desenez și mi se părea foarte interesant, deosebit.

– Ați urmat deci cursurile unui liceu mixt. Cum era comparativ cu ce e azi, când acest sistem nu mai există?

– Erau clase bilingve, majoritatea orelor le făceam alături de colegii de la secția maghiară și doar anumite ore, cum ar fi geografia sau istoria, le făceam separat. Am legat foarte multe prietenii atunci cu colegi maghiari, așa că regret pe undeva faptul că liceele s-au separat pe criteriul acesta, al naționalității; spun asta din proprie experiență, era o perioadă frumoasă iar noi tinerii aveam relații de prietenie, nu prea simțeam atmosfera întunecată a comunismului. Poate că doar uniformele nu ne conveneau pentru că erau o chestie de constrângere, dar fentam cumva sistemul – ba cu plete, ba cu blugi. Atmosfera însă era relaxată între noi. Spre deosebire de azi, inamicul nu era vecinul ci sistemul, iar asta apropia oamenii între ei, chiar dacă aveau naționalități diferite. Trebuie să recunosc că eu în Sfântu-Gheorghe nu am simțit niciodată vreo presiune, vreo nesiguranță, aici mă simt acasă și am prieteni atât români cât și maghiari.

– Ce a urmat după liceu?

– Am vrut să merg pe aceeași linie, am dat admitere la Arhitectură la București însă nu am luat examenul, erau puține locuri, vreo 30 pe țară. Prin urmare, din octombrie 1980 am plecat în armată și m-am mai întors în aprilie 1982. Am făcut armata la Construcții CFR, în diverse locuri, am prins și o săptămână de Canal. Ideea e că pentru mine a fost un șoc real, pentru că am lăsat stiloul din mână și am trecut la munca fizică. A fost greu, mulți dintre colegi erau total analfabeți. Cu toate acestea, pot spune că acea perioadă m-a pregătit cumva pentru viață – a fost un proces de abrutizare, în care am învățat să mă adaptez situațiilor din viață, iar faptul că am muncit m-a dezvoltat și fizic. Partea proastă e că am regresat din punct de vedere intelectual, când m-am întors din armată mi-am dat seama că aveam chiar unele dificultăți de readaptare.

– Ce s-a întâmplat la întoarcerea din Armată?

– M-am angajat în sistemul cooperativist, la Sfântu-Gheorghe, am început ca muncitor necalificat, am parcurs etapele necesare, în secția tatălui meu care se ocupa cu obiecte artizanale. Prin munca asta mi-a dat seama că trebuie să învăț, așa că am investit banii câștigați în meditații pentru facultate. La 23 de ani am ajuns la o facultate tehnică – Insitutul de Petrol și Gaze Ploiești, am intrat relativ ușor căci nu era o medie de admitere foarte mare. Era însă o facultate grea, cu materii multe și diverse, astfel că jumătate dintre cei admiși rămâneau repetenți după primul an; anual aveam 7-8 examene plus tot atâtea colocvii, așa că cernerea se făcea în primul an. Mi-a folosit mult această facultate, mi-a plăcut și am rămas cu abilitățile necesare după ce am terminat-o. Am terminat ultimul an în 1990, odată cu Revoluția. Îmi amintesc că era decembrie 1989 și ne-au dat drumul acasă mai repede, căci începuseră evenimentele de la Timișoara. În facultate mă făcuseră membru de partid la tineri, nu am avut însă activități, nimic, mi se dăduse statutul PCR, nu am reținut nimic din el, dar îmi amintesc că multe dintre punctele de acolo se regăsesc și în statutul partidelor de azi. Cum nu m-am implicat în chestiunile de partid, a fost frumos, am trăit studenția, cu studiu, practică, stat în cămin, venit acasă în vacanțe. Mi-am făcut mulți prieteni atunci, o parte dintre ei azi sunt directori de schele la foraje, o parte au plecat din țară imediat după ’90, în special în Canada, ca ingineri în petrol, foraj-extracție, căci diploma e recunoscută, la vremea când am făcut eu facultatea existând cinci astfel de facultăți în lume, așa că se colabora mult. Aveam mulți colegi din țările asiatice și cele africane, inclusiv din Coreea de Nord, care au fugit de regimul de acolo și rămas aici.

– Ce amintire marcantă aveți din facultate?

– Este una interesantă, legată de Revoluție: trebuia să-mi pregătesc lucrarea de stat, adică licența, în primăvara lui ’90. La Timișoara era o mișcare tinerească ce spunea că foștii membri de partid nu au voie să acceadă la funcțiile în stat vreme de cinci ani – o idee precursoare a Legii Lustrației. Și pe 7 mai 1990 am făcut la Ploiești un miting pe această idee, mișcarea fusese aprobată de la ora 16 până la ora 18; era o zi frumoasă, ne-am adunat în fața Casei de Cultură, era un cordon protector format din elevi-ofițeri de la Câmpina, care ne apărau de populația susținătoare a lui Ion Iliescu. După terminarea mitingului la ora 18, populația revoltată a năvălit peste noi, să ne bată și mulți au pătimit la vremea aceea. Ca tânăr am mai participat la mișcări din Piața Universității, tot luam trenul să ajung la București... noroc că pe vremea când au venit minerii eram ocupat cu examenul de stat. Dar tot în ’90, în timpul liber, alături de părinții mei și câțiva prieteni, am înființat Partidul Național Liberal – filiala Sfântu-Gheorghe. Am renunțat însă repede, pentru că am realizat că valorile liberale nu prea aveau priză la oameni, asta a fost situația.

– Aveți afinități pentru liberalism, prin urmare...

– Da, cred că este evident, liberalismul îmi pare a fi soluția pentru o societate sănătoasă. După ce am părăsit PNL însă, nu am mai regăsit acel liberalism adevărat care m-a atras mereu. Am mai avut o tentativă după PNL, cu PL93 al lui Dinu Patriciu – care este un adevărat liberal, dar partidul n-a rezistat foarte mult. În anii ’90, liberalii au avut multe fragmentări...  În cele din urmă, am intrat în fracțiunea PLD, desprinsă din PNL, deoarece mereu am avut o mare admirație pentru Theodor Stolojan, un politician serios, aplicat, profesionist, ceea ce nu prea am văzut pe la alți politicieni. La el am simțit că are idei care se contopesc cu ale mele, mergând la PLD am ajuns în PDL după unificare, deci eu sunt partea liberală din PDL. Politica nu am făcut-o niciodată pentru bani, resursele mele financiare vin din afacerile proprii, dar am considerat că nu e în regulă să ne plângem veșnic dar să nu facem nimic, de asta m-am implicat.

– Ce ați făcut după terminarea facultății?

– Am primit repartiția la Ghelința, dar cum picase comunismul nu mai era o problemă refuzul. Prin urmare, am venit la Sfântu-Gheorghe și am lucrat în continuare la Cooperativa Sârguința, dar secțiile se privatizaseră deja, tata avea secție proprie. Am avut tentații de a pleca din țară, dar mereu m-am gândit că pot face ceva și aici. Se făceau bani atunci, dar mulți i-au făcut din chestiuni dubioase, nu așa cum înțelegeam noi, prin a crea ceva de durată, constructiv. Era o inflație galopantă, dar am început ușor prin vânzări en-gros, am avut chiar și un magazin. În 1995 mi-a venit ideea de a face ceva nou în România: vânzarea de cartofi pai congelați; zis și făcut, am luat un credit cu o dobândă de 40%, am început producția, am cumpărat utilaje, am investit cam 100.000 de dolari. Banii erau luați din bancă, iar din cauza inflației dobânda a ajuns pe la 170%, așa că în cele din urmă am avut pierderi pe măsură, am ajuns să vând totul ca să plătesc datoriile. Acela a fost un moment în care am fost tentat să plec, dar m-am ambiționat să încep altceva, așa că alături de un asociat am înființat în 1997 o firmă ce se ocupă de proiectare și execuție sisteme de alimentare cu gaze naturale; am prins perioada montării centralelor de apartament, așa că am realizat peste 15.000 de proiecte individuale, deci e clar că volumul de muncă a fost unul mare în 12 ani de activitate. Între timp, tatăl meu s-a pensionat, iar eu și cu fratele meu am preluat afacerea înființată de el în anii ’90. Între timp am mers mai departe și pe învățătură, astfel că am luat un master în Managementul informațiilor.

– Dincolo de muncă, știu că sunteți pasionat de sporturi subacvatice... vorbiți-ne puțin despre asta.

– Da, așa e, mă pasionează viața acvatică și am fost de multe ori la scufundări – în Maldive, Madagascar, Marea Roșie, Marea Mediterană... nu am ajuns în Australia, la Marea barieră de Corali, mi-aș dori să merg, dar distanța e mare și costurile la fel. Viața acvatică e o altă lume, practic ți se deschide o altă planetă în fața ochilor, e cu totul altceva, e fascinant, o lume inaccesibilă oamenilor în general... E un farmec al mărilor calde, cu temperatură de 29 de grade... Am dorința de a explora și de a vedea lucruri noi tocmai pentru că în copilărie am citit toate cărțile de acest gen – romanele lui Jules Verne, Robinson Crusoe, Winnetou... toate poveștile astea mi-au pus la lucru imaginația, asta m-a determinat ca atunci când mi-am permis să aleg aceste locuri.

– Ce considerați că e cel mai important în viața dvs.?

– Dincolo de familie și sănătate, cred că e foarte important ca trecând prin viață să lași ceva în urma ta, iar la finele vieții să ai un mare rezervor de amintiri, din care să te poți hrăni. Tocmai de asta, niciodată nu am regretat banii cheltuiți pe călătorii ci doar banii cheltuiți pe mașini. De asta, sunt recunoscător că am avut șansa de a explora, precum și pentru abilitatea către limbile străine, eu vorbind fluent engleza, franceza și italiana.

– Vorbiți-ne puțin despre familia dvs.

– Am trei copii minunați – un băiat și două fete, cu care am o relație de prietenie... Nu sunt un tată autoritar, mereu le-am dat libertatea de a alege, încercând să evit constrângerile. Sigur, am fost mai autoritar în privința școlii, dar în rest, pe cât posibil, am încercat să le încurajez dorințele, astfel încât fiecare să-și dezvolte personalitatea proprie. Iar în vacanțe i-am luat mereu cu mine, ducându-i în locuri în care să aibă ce vedea, pentru a le deschide orizonturile – e important și pentru educația și concepțiile de viață ale copiilor să iasă din țară, să meargă în locuri noi. Prin urmare, am copii buni, de care nu mă pot plânge și, cel mai important, nu am avut probleme de sănătate cu ei.

– În încheiere, spuneți-ne cum vedeți viitorul apropiat – atât ca om politic cât și ca om de afaceri?

– În opinia mea, un viitor bun pentru România înseamnă un viitor european. Mi s-a întărit ideea că România nu poate progresa de una singură – din cauza resurselor limitate și a clasei politice de slabă calitate, așa că alipirea de Uniunea Europeană ne dă șansa dezvoltării. Sigur, sunt nemulțumit de cum s-a petrecut integrarea europeană, de slaba absorbție a fondurilor și nici nu cred că România poate avea un viitor social- democrat. Convingerea mea dintotdeauna este cea că, pentru ca o societate să prospere este nevoie de liberalism, nu unul extrem însă o societate cu cât e mai liberală cu atât are mai multe șanse de dezvoltare. Lipsa constrângerilor economice, istoric vorbind, a demonstrat că reprezintă progresul societăților; asistăm la o criză europeană cauzată de social-democrație, de banii împărțiți și risipiți fără noimă. Cred că populația României își va da seama, în timp, că opțiunea liberală e singura șansă – când spun liberal nu mă refer la PNL ci la valorile liberale, care în ultimul timp pot fi regăsite mai mult în PDL, decât în PNL.

monicavajna.wordpress.com