Bogdan Alexe (17 ani) din Sfântu Gheorghe este campion mondial shotokan şi multiplu medaliat la competiţii naţionale şi internaţionale

Nici nu mai știe câte titluri naționale a strâns în palmares, însă își amintește cu drag de primul lui concurs, de anii petrecuți în sala de antrenament și spune că dacă ar fi să o ia de la capăt, tot karate ar alege pentru că este sportul care îl reprezintă. Bogdan Alexe este un tânăr din Sfântu Gheorghe, elev în clasa a X-a a Colegiului Național „Mihai Viteazul”, care în urmă cu doi ani a urcat pe cea mai înaltă treaptă a podiumului la Campionatul Mondial de la Istanbul. Ne-a povestit despre începuturi, familie, antrenori și planuri de viitor.

– Bogdan, tocmai te-ai întors de la Campionatul European pe Regiuni organizat la Izmir. Spune-ne cum a fost.

– Da, la începutul lunii iunie Turcia a găzduit acest Campionat European al Regiunilor, la care am participat cu Lotul Național al României. A fost o experiență bună, însă din păcate echipa a pierdut repede, Serbia ne-a eliminat din competiție. În primul meci am jucat eu, am câștigat, apoi un coleg a fost învins, iar un al treilea component al echipei a făcut egal, așadar am ieșit din concurs. Este greu la asemenea competiții mari, vin cei mai buni sportivi, așadar este nevoie de o pregătire foarte bună să faci față.

– Când ai început să practici karate şi de ce tocmai acest sport?

– Karate fac din clasa I. Am încercat și alte sporturi, am făcut înot, handbal, însă întotdeauna mi-a plăcut noțiunea de a te bate, de a lupta la propriu. Așa am ajuns la karate, primul meu club a fost Master Karate, iar primul antrenor Pakucs Ferenc. Încă din acea vreme am lucrat și cu actualul meu antrenor, Préda Csaba, iar după ce acesta a înființat clubul Shoto-Team, m-am legitimat la el, și acolo sunt și azi.

– Care a fost primul tău concurs și cum ți-l amintești? Erai doar un copil. Cum a fost?

– Am început să practic karate în toamna anului în care am mers la școală, iar în luna mai a anului următor am mers la primul meu concurs. Țin minte că era Cupa Reghin, și îmi era foarte frică. Nu știam încă tactici, era oarecum o luptă la nimereală. Și nu erau nici condițiile de acum, spațiul de luptă era delimitat cu scotch. Și mama era acolo să mă susțină. De fapt ani la rând mama a venit cu mine la concursuri, la început nu intram la meci fără frică și plânsete. A trebuit să cresc și să evoluez și din acest punct de vedere.

– Care a fost concursul de care îți aduci aminte cu cel mai mare drag?

– Fără doar și poate a fost Campionatul Mondial Shotokan din Turcia, unde am reușit să obțin medalia de aur. A fost o experiență de neuitat, deși concursul a pornit cu stângul. Am mers la Istanbul la sala unde urma să fie concursul, și după o vreme de așteptare ne-au spus că amână meciurile pentru a doua zi. Eram supărat și spuneam ce fel de campionat mondial e acesta dacă sunt amânări. Se întâmpla acum doi ani de zile, pe când lângă antrenorul Préda Csaba lucram și cu Vass Hunor, cel care ulterior a plecat și a înființat clubul Sport-All. Huni a fost cel care m-a ținut atunci concentrat o zi și m-a susținut de pe margine și la meciuri. Am învins un turc, doi azeri, iar în finală un georgian. Știam că adversarii sunt puternici, și la început nici nu mă gândeam că aș putea să câștig. Primul meci a fost foarte important, și cum eliminam adversarii, am început să cred în mine, să simt că pot. Și am putut. În finală Vass Huni era pe tatamiul de lângă mine, avea și el meci, și trebuia deja să intre, dar el era atent la mine și mă încuraja. Era să fie descalificat. Am fost foarte fericit că am câștigat, familia a fost fericită, a fost foarte plăcut.

– Cine este antrenorul de care te-ai atașat cel mai mult, cu cine simți că ai lucrat cel mai bine?

– Préda Csaba este cel mai aproape de mine. Este antrenor, prieten și al doilea tată. De la el am învățat multe și îmi place stilul lui de a ne învăța. Este dur când trebuie să fie dur, și plin de umor când este cazul. Lucrez cu el practic de 10 ani, sunt atașat de el și mă simt bine la acest club. Am învățat multe și de la Vass Huni, el a fost în străinătate câțiva ani și când s-a întors a adus un bagaj de cunoștințe, scheme și metode noi pe care ni le-a împărtășit. El este un bun pedagog și îi datorez multe.

– Ai avut vreodată clipe, zile în care ai zis că nu mai vrei să faci karate, că ar fi mai bine dacă ai renunța?

– Da, de mai multe ori. Aceste gânduri au venit odată cu vârsta. Am făcut și lucruri de care nu sunt mândru, era o vreme când porneam la antrenament, dar lăsam geanta în beci și plecam cu prietenii la distracție. După un timp mă întorceam, udam hainele de antrenament cu apă și mergeam acasă. Ei bine, părinții au aflat, din fericire spun acum, și am continuat munca. Părinții mi-au fost mereu alături, m-au susținut și mi-au călăuzit drumul. La fel și sora mea pe care o iubesc foarte mult. Nu aș fi reușit niciodată să ajung unde sunt dacă nu erau sponsori inimoși care m-au ajutat, și cărora le mulțumesc din suflet: Arcon, Ioan Bălan, Valdek Impex, L-RO, Lucifer, Gyárfás Loránd, Erwin Impex, Tricomserv, Ganesa.

– Te-ai gândit să pleci la un alt club, undeva în țară sau în străinătate?

– Mi-a trecut prin cap, da. Dar deocamdată nu voi pleca pentru că mă simt bine aici. Am momente în care mă enervez că ne antrenăm cu cei mici, dar trece, când îi văd la vreun concurs cât sunt de emoționați, le este frică, îmi aduc aminte că am fost și eu la fel, și atunci merg și îi susțin pentru că la fel au făcut și cei care erau mari când eram eu mic. Pe de altă parte poate ar fi bine să merg la un club în București pentru că deși fac parte din Lotul Național, nu m-am antrenat niciodată cu ei. Deocamdată rămân, mi-e bine aici, acasă.

– De câțiva ani ești premiat de Primăria Sfânt Gheorghe în cadrul Galei Sportului. Ce înseamnă pentru tine acest lucru?

– Mă simt mândru. Acelea sunt momentele în care simt că orașul știe ce am reușit să obțin, știe și apreciază munca depusă zi de zi. Îmi place această gală, e o recunoaștere pentru mine și mă face fericit.

– Ești în clasa a X-a. Ce planuri de viitor ai?

– Aș vrea să merg la facultate la București. Nu sunt un elev de excepție la școală, nu prea îmi place să învăț, dar am grijă totuși să nu am media sub 9. Aș vrea să rămân în domeniul sportului, îmi doresc să fac kinetoterapie.

– În încheiere spune-ne care este cel mai mare vis al tău în materie de karate...

– Visul meu este visul oricărui sportiv care practică karate, și anume să obțină o medalie la o competiție EKF (European Karate Federation) sau WKF (World Karate Federation). Acestea sunt cele mai prestigioase concursuri, unde merg cei mai buni sportivi din lume. Mi-aș dori de asemenea să ajung la Jocurile Olimpice, se pare că karate va fi sport olimpic, însă acest lucru este posibil doar dacă te clasezi printre primii la competițiile menționate mai sus. E mult de muncă, România este în urmă și la acest capitol, dar sper că vom evolua, și cu multă muncă voi ajunge acolo unde îmi doresc.