Povestea unei familii sărace care agasează pentru că nu cunoaște decât insistența, foamea și perseverența

Printre multitudinea de lucruri care ne deranjează în jur, se numără adesea oamenii care cotrobăie prin gunoaie sau ne cer pe stradă – sau și mai rău, când savurăm câte-o mâncare copioasă la terasă - o pâine, un leu sau orice altceva de mâncare. Celor mai mulți dintre noi, acești semeni ai noștri ne provoacă cel mai frecvent repulsie și o nevoie aprigă de a scăpa de ei. În funcție de cum suntem construiți pe dinăuntru, de experiențele trăite și de gradul de empatie care ne caracterizează pe fiecare în parte, îi ajutăm cu ceva mărunțiș, mai degrabă aruncat în silă decât oferit, le dăm o bucată de pâine sau le poruncim ostil să ne lase în pace și să pună mâna să muncească ori, după caz, îi apostrofăm pentru tupeul de a fi făcut copii mulți de care nu sunt în stare și pe care îi chinuie doar ca să primească de pe urma lor o alocație. 

Ba mai mult decât atât, ne trezim deseori făcând la adresa lor afirmații mai degrabă pline de o invidie absurdă, decât de admirație, cum că trăiesc în mizerie, merg desculți și dezbrăcați prin frig, scormonesc prin gunoaie și cu toate astea „n-au nici pe dracu!”. Mulți suntem cei ce credem că acești oameni au o rezistență de fier și că își duc existența în modul în care și-o duc doar pentru că asta aleg, pentru că sunt leneși și nu le place munca, pentru că s-au învățat așa, să ceară de la noi, de parcă nouă ne-ar da cineva de pomană. 

Și, la urma urmelor, cine ne poate acuza? Poate există în ființa umană un instinct neconștientizat de a simți dezgust și – de ce nu? – chiar frică în fața bolii și a sărăciei. Altfel cum s-ar putea explica acest comportament față de niște oameni pe care ne grăbim să-i judecăm mai tare decât ne grăbim să-i ajutăm?

Brânza stricată din gunoi, hrană pentru bebeluș

Am reacționat și eu de multe ori așa. Am dat ceva de milă, dar numai cât să rezolv o problemă pe moment. Ba chiar au fost și multe dăți în care m-am simțit agasată de insistența unor oameni săraci de a primi ceva de la mine, mai ales dacă deja le oferisem niște bani și ei, după cum credeam eu, întindeau coarda mai mult decât era cazul și profitau de bunătatea mea (?). Până într-o zi în care, pur întâmplător, am văzut o femeie luând dintr-un container de gunoi o cutie cu brânză, cel mai probabil împuțită, pe care a desfăcut-o și i-a dat să mănânce bebelușului pe care îl căra în brațe. Pe lângă ea, mai erau alți doi copilași, murdari, vădit înfometați și cu priviri aproape goale, care nu au primit nimic. Fiind mai mari, ei mai aveau de așteptat până la următorul container. 

De atunci, am început să urmăresc de aproape viața acestei familii. Am aflat treptat unde locuiesc, am descoperit că în familie există și un tată, apoi m-am apropiat încet, încet de ei, ajutându-i ocazional în funcție de posibilități. 

Lipsa de condiții, compensată de o ordine surprinzătoare

Apropierea aceasta care s-a produs în timp m-a pus față în față cu niște oameni care, de când i-am descoperit, au mai făcut alți trei copii. Azi, sunt în total doi adulți și șase copii. Între aceștia, cel mai mic nu are decât două luni. Locuiesc toți într-o încăpere ponosită, în care domnește lipsa crasă de condiții, dar unde, în ciuda sărăciei, este o ordine deplină. La fel și în curte. Totul este măturat și ordonat, iar ordinea asta te surprinde pentru că nu te-aștepți la ea. 

Încăperea de care vorbesc se află în continuarea casei unuia dintre bunicii copiilor. Aceasta pare să trăiască în condiții mai bune, în sensul că are perdele curate la geamuri și pereți vopsiți proaspăt pe exterior, dar nu se lasă abordată niciodată. Camera nepoților, a nurorii și a fiului ei este dărăpănată și decorată cu fel și fel de obiecte adunate numai și numai din gunoi. 

150 de lei – cea mai mare plată primită de tată ca zilier

Capul familiei, pe nume Marius, după ceva bunic român îndepărtat, vorbește românește cât să poată furniza câteva informații despre el și familia pe care, în felul lui, o întreține. E dornic să muncească și, pe timpul verii, găsește deseori câte ceva de lucru prin vreo curte sau la cules de cartofi. Cel mai mult a primit pe o zi de lucru 150 de lei, dar pentru el a fost enorm. Din cauză că nu are un telefon, de multe ori nu primește la timp informația că ar fi ceva de lucru pe la cineva și tot ce îi rămâne este să apeleze la resturile de mâncare de prin gunoaiele din jurul blocurilor de prin cartier. De altfel, scotocitul prin gunoaie a devenit un mod de viață pentru el și familia sa și îl transmite mai departe celor mici. La urma urmelor, e tot ce știe el să facă și este singura lui posibilitate de a supraviețui. 

Aproape că nu știu cum e să fii tratat de alții cu respect

Marius e aproape analfabet, nu are nicio calificare și, din păcate, e și privit cu reticență atunci când cineva îl cheamă să muncească zilier, pentru că, ne convine sau nu, privim adesea acești oameni cu neîncredere și parcă nu dorim nici noi să le oferim șansa de a ne arăta că pot și vor să muncească. Cel mai greu ne este nouă, celor care am avut norocul să ne naștem și să ne dezvoltăm în alte medii, să le oferim respect. 

Iar ei tocmai la asta nu se așteaptă de la noi. La respect. Sunt oameni pentru care valori ca demnitatea nu există, pentru că modul lor de viață nu le-a permis vreodată să își stabilească acest gen de valori. Sunt oameni care s-au deprins cu umilința și ostilitatea, pentru că asta e tot ce au primit de-a lungul anilor de la societate. Sunt oameni tratați ca neoameni, neascultați de nimeni și mereu huliți pentru care cea mai sigură și constantă șansă de supraviețuire e gunoiul. Mai ales iarna, când pomii goi nu le mai pun la dispoziție fructe coapte pe ici, pe colo, și când zilierii nu prea mai au unde să meargă să lucreze. 

Inspectarea gunoaielor, o rutină zilnică

În familia pe care eu o urmăresc, Marius se trezește de dimineață și, cărând căruțul după el, pornește din container în container sperând să ajungă el înaintea altora și să se bucure primul de ceea ce au aruncat c-o zi înainte locatarii blocurilor. Nu îi mai este silă de mirosuri. Este atât de obișnuit să le simtă, încât nici nu se mai gândește la ele. În plus, foamea care domnește zilnic în măruntaiele lui cere să fie astâmpărată într-atât, încât mirosul e ultima problemă. După ce adună tot ce era de adunat, își ia copiii și merge la alte rude, în cartiere marginale din oraș. Pe drum, mai cer câte un leu, câte o pâine sau ceva, orice, vreunui trecător. Când este însoțit de copii, șansele de a primi mâncare îi cresc și, de aceea, el îi îndeamnă să se ducă și să ceară. E tot ce poate face pentru ei. 

Mai trist e că sunt zile în care la gunoaie nu găsesc nimic ce ar mai putea fi înghițit. Și atunci, așteaptă și așteaptă, fără să știe când și dacă vor mânca. Dar niciodată nu disperă și știu că până la sfârșitul unei zile, ceva, ceva tot vor mânca. 

Sărăcia nu îi știrbește de sentimente unii față de alții

Și totuși, în viața familiei pe care o cunosc, există și lumină. Îi văd adesea pe copii râzând și hârjonindu-se între ei. Se întâmplă să îi văd lipiți de mama lor, care deși săracă material, nu e săracă emoțional și știe să-i alinte neașteptat de frumos. Trăiesc uniți și sunt un tot, trăiesc în armonie, nu se bat și nu au scandal în casă. Doar când primesc mâncare, dulciuri și jucării, copiii lasă instinctele să îi despartă și se năpustesc sălbatic asupra bucatelor ca să se asigure că prind și ei măcar o îmbucătură, fără să le pese în acel moment dacă un frate nu apucă nimic. 

Ca să scape de ei, oamenii îi mint și-i amăgesc uneori

Poate că da, sunt oameni care nu știu să muncească și nu avem de ce să ne simțim în vreun fel obligați față de ei, dar în același timp sunt oameni care au îndurat și îndură enorm și care, mai mult decât orice, nici nu realizează că pentru copiii lor viața ar putea fi diferită. Apoi, și ei sunt înșelați de alții. Uneori, oameni cu funcții și poziții cheie în instituții care ar trebui s-ajute, cum e Biserica. Așa s-a întâmplat sub ochii mei când, de Crăciun, am mers cu o față bisericească să le ducem câteva pachete. Văzând că în curtea lui pășește un prelat, Marius a prins curaj, i-a arătat acestuia o cameră goală, alăturată celei în care locuiește la grămadă cu nevasta și copiii, care avea nevoie de o tencuială. Gândindu-se că un om care pledează pentru iubirea de aproape și care nu duce lipsă de resurse ar putea să îl ajute cu doi saci de ciment, Marius a îndrăznit să-i ceară ce îi trebuia. Ce bucuros a fost în clipa în care a auzit promisiunea „Mâine vin și îți aduc și doi saci de ciment!”. Ce bucuroasă am fost și eu! Și cât de tristă am fost când am aflat că acel mâine promis de binecuvântata față nu s-a mai produs niciodată! Desigur, Marius mai așteaptă și astăzi sacii de ciment. Nu și-a pierdut speranța, tot astfel cum mai speră și la ziua în care va primi un telefon și o cartelă care să îl ajute să lucreze mai mult și să mai câștige un ban, ori la ziua în care la gunoi va da peste o canapea aruncată pe care să o poată lua acasă, unde e mare nevoie de ea. 

Pentru ei, viitorul nu sună nicicum

Între timp, își trăiește viața printre gunoaie, își trimite copiii când și când la școală și mai abordează câte un trecător pe fața căruia citește un strop de bunătate. Și da, primește alocație pentru copii, dar oare cât ar fi normal să le ajungă acești bani. Întreb pentru că doar pentru un mic dejun compus din pâine, margarină, roșii și cârnați, care să ajungă pentru 7 guri flămânde, eu am plătit 50 de lei. Un calcul scurt îi poate arăta oricui câți bani ar trebui să aibă Marius și ai lui doar ca să ia în fiecare zi un mic-dejun decent. De alte cheltuieli nu mai vorbim. Rămân cel mai probabil visuri de nerealizat în sufletele lor și, mai ales, în sufletele micuților care probabil încă nu au aflat că pot să spere la ceva mai bun. Și într-o zi și ei vor deveni acei adulți supărători și deranjanți care nu știu decât să ne deranjeze cu cerșitul și cotrobăitul prin gunoaie. Pentru că într-o lume pe care ne-o dorim mai bună toți, preferăm să ne întoarcem fața de la sărăcie și să ne găsim scuze și motive de a nu veni în ajutor, simțindu-ne îndreptățiți să judecăm și să etichetăm. Vorba aceea, cine i-a pus să se nască săraci?