Interviu cu psihologul clinician Consuela Banciu

Despre depresie se vorbește atât de des și de mult, încât subiectul tinde să fie tratat cu superficialitate, ca un clișeu. Cu toate acestea, avem de-a face cu o boală care produce tot mai multe victime și căreia ar trebui să i se acorde mult mai multă atenție. Dincolo de câte se spun și se scriu, numărul celor care în continuare nu știu cum să se raporteze la depresie, fie că sunt ei înșiși în situație sau cineva apropiat, este nedorit de mare.

Pentru a contribui la percepția mai clară a acestei boli și pentru a sprijini oamenii în demersul lor de a înțelege și gestiona depresia, Observatorul de Covasna lansează astăzi campania „Depresia nu e o sentință”. În cadrul campaniei, vom sta de vorbă cu specialiști în diferite domenii, care, prin ceea ce fac, ne pot ajuta să găsim căi de a vindeca depresia mai ușor, prin conștientizare și cu compasiune, și de a merge mai departe către regenerarea sufletească de care avem nevoie atunci când boala pune stăpânire pe noi sau pe cei dragi nouă.

Seria materialelor cuprinse în cadrul campaniei începe cu un interviu cu psihologul clinician Consuela Banciu, care ne-a vorbit pe larg despre depresie, cu tot ce o definește și tot ce putem face ca să scăpăm de ea.

M.C.D.: Deși credem mulți că știm ce e depresia, cred că ar fi ideal să o definim în termeni cât mai simpli, ca să poată fi înțeleasă chiar și de adolescenți. Deci ce e depresia?

C.B.: Din perspectiva psihologului, depresia este o tulburare de dispoziție. În cabinet, se vede ca o boală a însingurării și a izolării, prin manifestarea unei vitalități reduse și o lipsă de sens a vieții, dar voi dezvolta puțin, cu toate că total nu poate fi explicată vreodată.

Depresia e un cuvânt convențional pentru singurătate, tristețe, deșertăciune și altele. Chiar dacă acest cuvânt se folosește pentru orice stare de tristețe sau nostalgie, depresia nu este un moft, un alint, precum cred unii eronat și o bagatelizează. Din păcate, deseori aceștia sunt chiar aparținătorii, prietenii celor care se confruntă cu această boală, pentru că ea este o boală, exact ca diabetul, de exemplu. Dacă depresia ar fi o boală eruptivă, ne-am îngrozi să vedem câți suferă. Ceea ce numim azi depresie a fost cândva melancolie.

Depresia excedează o stare de tristețe pe care cu toții o trăim și care ține câteva zile, vine și pleacă. Dacă ar fi să reducem totul la o singură caracterizare a depresiei, e vorba de dispoziție. Și nu una tristă, ci una constant  pesimistă. O tristețe vine și pleacă. În depresie, starea de „tristețe” se amplifică și devine apăsătoare săptămâni, luni, chiar ani de zile. Se instalează unele stări fizice de rău, pacienții vor spune în cabinet că au manifestări fizice, că nu dorm, că se simt slăbiți, că stau în pat, că nu-i mai interesează lucrurile care înainte le făceau plăcere, se retrag social, au impresia că nu mai sunt iubiți, că e ceva greșit la ei, pierd în greutate sau se îngrașă. Dimensiunea bolii nu se referă doar la dureri. Depresia ajunge să ia tot conturul unei boli și de durere omul ajunge să nu mai poată face nimic. E o boală serioasă de organ, ea se întâmplă în creier. Sunt afectate părți ale creierului, se răresc legăturile dintre sinapse, deci vorbim de un dezechilibru chimic care modifică gândurile, emoțiile, comportamentele. Omul ajunge să nu mai poată funcționa pe niciun plan, ajunge să se considere vinovat de anumite lucruri, tot timpul macină idei, are „gânduri negre”, iar dacă ne referim la depresia severă poate avea gânduri de suicid sau să dezvolte chiar idei delirante.

Simptomatologia este foarte diferită în funcție de individ, e multă variabilitate în simptome și în reziliența omului la simptome. Nu toți oamenii care se confruntă cu depresia sunt izolați social sau plâng. Unii maschează simptomele și, sub masca de om vesel, se poate ascunde o tentativă de suicid. Dar dacă ești puțin atent, vezi în privirea omului, în postură, că ceva nu e în regulă, chiar dacă suferința se ascunde bine.

M.C.D.: Cum își poate da seama un om că este „lovit” de depresie? Poate confunda simptomele cu o tristețe pasageră sau cu altceva? Ce simte mai exact?

C.B.: Depresia este o boală care nu trece precum o simplă tristețe, ci se agravează. Presupune schimbarea dispoziției în contrast cu perioade de dinainte, iar acest lucru reprezintă un semnal de alarmă. Omul spune că nu se mai poate bucura de lucruri precum o făcea înainte. Așa cum am menționat deja, dacă tristețea e apăsătoare și nu trece în câteva zile, atunci cel mai probabil avem de-a face cu depresia.

M.C.D.: Contribuie oamenii care au depresie cu ceva la generarea ei? Ce anume o cauzează? Există o predispoziție genetică la depresie? Cine are „șanse” mai mari de a dezvolta simptomele de depresie?

C.B.: E mai simplu să începem cu factorul ereditar, care joacă un rol important, deci da, avem și o componentă ereditară. Dacă există în familie un părinte cu istoric de depresie avem un risc de câteva ori mai crescut să dezvoltăm la un moment dat un episod de depresie în viață. Factorul ereditar nu explică totuși decât puține cazuri de depresie. Restul factorilor țin de evenimente adverse de viață și aici poate intra tot ce imaginăm (de la o boală, până la moartea cuiva drag, divorț, venirea unui copil pe lume). Apoi, știm că ani numeroși de consum abuziv de alcool pot fi pricina unei depresii sau anumite medicamente, în cazul anumitor boli, pot favoriza apariția depresiei.

M.C.D.: Sunt o persoană care s-a confruntat cu depresia mulți ani. Din experiență pot spune că simțeam, între altele, o anumită voluptate de a rămâne jos, în durere. Ascultam muzică tristă, refuzam compania oamenilor și uram să aud afirmații pozitive în jur. Într-un fel, nu voiam deloc să mă scot din starea aceea pentru că trăiam cu impresia că aia e tot ce merit să trăiesc. Există o voință a omului de a cădea în depresie sau de a rămâne acolo?

C.B.: Eu nu cred că îți poți propune să „cazi” în depresie. Deseori, nu conștientizezi că ceea ce trăiești este grav și nu mai poți ieși din acea stare, pentru că ai ajuns să fii prea strâns prins în tentaculele bolii și atunci poți ajunge să nu-ți mai dorești să trăiești, nu pentru că vrei să mori neapărat, ci pentru că îți dorești să nu mai simți durerea pentru că te sfâșie. În orice caz, fără tratament corespunzător nu te poți vindeca de depresie, e o boală, nu ceva care azi e și peste câteva zile trece.

Desigur, am întâlnit în practica mea cazuri, nu multe, dar există, în care oamenii își „îmbrățișau” depresia sau ajungeau să fie alintați, infantilizați de rudele lor, pentru că erau puși în rolul bolnavului și erau „tratați” ca bolnavii. Or, omul deprimat nu trebuie văzut nici mai mult nici mai puțin decât cum este el. Nu-i ceri mai mult decât ce poate, dar nici mai puțin. 

M.C.D.: Se vindecă depresia sau doar dispare pentru o vreme pentru ca apoi să revină? Ce tratamente sunt disponibile? Există și opțiuni de tratament non-medicamentos sau alternativ? Pot oamenii să se vindece și singuri?

C.B.: Există episoade de depresie, vorbim de recurența bolii, în cazul în care ea are intensitatea clinică a unei patologii și devine o tulburare depresivă sau poate exista un singur episod depresiv în viața unui om, generat de un eveniment de viață traumatizant. Desigur, pentru cei care au dezvoltat un episod depresiv riscul este ridicat să dezvolte pe parcursul vieții mai multe episoade depresive.

În funcție de severitatea simptomelor, după o evaluare corectă făcută de specialist, se poate trata cu ajutorul psihoterapiei sau cu medicație.

Dacă se poate vindeca singur, înseamnă că nu are depresie. E o stare de tristețe, la care făceam referire la începutul discuției, dar care a durat puțin mai mult de câteva zile. Depresia nu trece cu o mângâiere pe creștet sau cu ceai de sunătoare, nu e ca o entorsă pe care aplicăm o foaie de varză. Vorbim totuși de dezechilibre chimice la nivelul creierului.

M.C.D.: Un om care se confruntă mult cu depresia se gândește intens la sinucidere. Unii chiar ajung să comită acest gest. Dacă suferindul respinge optimismul celor din jur și se izolează cât poate de mult, ce pot face membrii familiei pentru a-l ajuta? Mai exact, ar trebui să intervină sau mai tare strică lucrurile?

C.B.: Variabilitatea simptomelor este largă, precum am spus, însă, desigur depresia e de multe ori o cale sigură către suicid.

Deseori, înainte de izolarea totală a individului, există semne (dezvăluiri legate de ceea ce spune, ceea ce simte față de starea lui de sănătate) și atunci, el trebuie îndemnat să meargă la specialist. Omul care suferă trebuie să vadă un profesionist! Fie că alege să vorbească cu un psiholog, fie că alege un psihiatru. El trebuie să fie evaluat pentru stările sale și să primească ajutor. Ajutorul poate însemna medicație sau psihoterapie, în funcție de severitatea simptomatologiei manifestate. Nu e un drum ușor pentru ei, dar e un drum în care cei mai mulți își revin.

Suicidul ar trebui să apară rar la un depresiv, dacă acesta primește ajutor.

Familia pentru depresiv poate fi o ciumă sau o mumă. Pentru că ori nu pun depresia acolo unde îi este locul, adică în categoria bolilor, ori se activează hibele culturale, cum ar fi că depresia este imaginară sau o problemă legată de voință (dacă vrei, poți să scapi de suferință); unii spun chiar că e o slăbiciune. Atitudinea corectă a aparținătorilor, prietenilor, recomandată, este de empatie, nu de răsfăț, menajare (lasă că o să treacă).

Cel deprimat are cu precădere nevoia de a fi ascultat, unele sfaturi pot fi foarte nocive, altele să nu-l ajute. În cel mai bun caz, îi putem fi alături, ascultându-l, mai apoi susținându-l să consulte un specialist.

M.C.D.: Am putea preveni depresia? Mă gândesc că pentru a preveni, ar trebui să știm că avem o predispoziție la această suferință. Dar un părinte poate face ceva pentru a-și feri copiii de depresie?

C.B.: Sunt situații în care copiii au episoade de depresie la vârste fragede, generate de evenimente cu impact negativ asupra vieții lor, mai cu seamă pentru că un copil nu are mecanisme de apărare formate sau, în cazul adolescentului, acesta nu are repere la care să se raporteze. E bine să nu tratăm suferința prin atitudini de tipul „Ei, lasă, o să-i treacă, e copil!”.

Depresia nu e o toană, chiar dacă vorbim de un copil. Trebuie diagnosticată și tratată, pentru că e posibil să se agraveze. Fiecare generație își trăiește adolescența într-un mod specific și e nevoie ca părinții să fie atenți la comportamentul copiilor. Dacă observă schimbări comportamentale, de dispoziție, retragere sau izolare socială, că nu mai comunică, e bine de luat în seamă și să nu ignore suferința copilului.

Dacă un copil este trist nu înseamnă neapărat că este în depresie, putem să interpretăm ca semne de depresie la copil prezența constantă a simptomelor timp de mai mult de două săptămâni, care afectează semnificativ viața de zi cu zi cu a copilului.

Pentru sănătatea mintală a copilului, cel mai important aspect este calitatea relației pe care o are cu părinții. O relație sănătoasă înseamnă că acel copil este văzut, auzit, transmiterea către copil a convingerii că este iubit, acceptat, indiferent de performanțele sale, și că se poate baza întotdeauna pe părinți.

M.C.D.: Care sunt cele mai frecvente motive pentru care oamenii ajung pradă acestei boli? Eu, de exemplu, mi-am dat seama la un moment dat că toate aspectele care generaseră în mine nemulțumirile legate de propria persoană și m-au împins în depresie erau, de fapt, factori foarte străini de personalitatea și dorințele mele. Sufeream că nu bifasem niște aspecte existențiale pe care societatea le așteaptă de la orice individ.

C.B.: Câți oameni, atâtea motive. Fiecare individ care trăiește depresia, o poate explica doar pe a sa. În realitate, fiecare depresie este unică. După cum spuneam, există multă variabilitate în simptome și în reziliența omului la simptome. În ce fel reacționează la ceea ce i se întâmplă. Singurătatea, tristețea, deșertăciunea sunt sentimente care fac parte din cursul vieții de când este omenirea, unii fac depresie, alții fug de ideea ca ceilalți să știe că nu sunt bine, ba chiar ascund că nu sunt bine. Însă, dacă cineva ne spune că suferă, merită să-i acordăm puțină atenție și compasiune și să aprofundăm problematica.

M.C.D.: Dacă este atât de răspândită printre oameni și atât de gravă, cu consecințe precum suicidul în multe situații, de ce este totuși tratată cu atâta superficialitate? Ar fi de dorit să se facă în școli campanii pe subiect?

C.B.: Fie că ne referim la depresie, fie că ne referim la orice altă boală psihică, oamenii, deși au simptome, nu vor să accepte că suferă de o boală psihică. Partea de ieșire din stigmă, jenă sau cum vreți să o numim, încă este apăsătoare. Ar trebui să ne îndreptăm către zona de educație. Atitudinea noastră față de boala psihică, deși auzim peste tot vorbindu-se de importanța sănătății mintale, azi este încă obscură. Ne e rușine dacă avem o tulburare de atenție, dacă avem tulburare de personalitate narcisică, ni se pare ciudat și nu vrem să o acceptăm, pentru că ne percepem vulnerabili și, prin urmare, negăm ceea ce trăim și ascundem de ceilalți. La fel se întâmplă cu depresia, schizofrenia, dependențele etc. 

Ascundem de ceilalți, deși poate i-am ajuta. Poate pentru că suntem tratați inegal de semeni, de angajatori, de comunitate. Pentru a se schimba lucrurile, intervine o chestiune și anume percepția noastră, adică, în mintea mea, eu trebuie să decid să nu-mi mai fie rușine. Să nu-mi mai fie rușine cu dependența mea, cu tulburarea mea obsesiv-compulsivă, cu deficitul meu de atenție, cu narcisismul meu etc. Oricât de ciudat ar părea chestia asta.

Ar fi benefic să se facă în școli psihoeducație pe tema importanței sănătății mintale, incluzând, firește informații referitoare la recunoașterea simptomatologiei ascunse a depresiei și la diminuarea stigmatizării asociate acestei boli.

Foto: Volker Vornehm