Interviu cu un covăsnean extraordinar: Kalányos István, care a crescut în sistemul de protecție, se pregătește să devină medic

Prima dată când l-am întâlnit pe Kalányos István a fost luna trecută, când a ținut, la Sfântu Gheorghe, un discurs cu ocazia împlinirii a 25 de ani de activitate a Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC) Covasna. Am decis atunci că povestea lui merită și trebuie împărtășită cu lumea întreagă. De ce? Pentru că avem nevoie să vedem oamenii din jurul nostru, dincolo de carne și oase. István este Om, în adevăratul sens al cuvântului, și în ochii noștri un erou. Pentru că a luptat și luptă să dea înapoi oamenilor, deși el a pornit în viață fără a primi nimic. A fost abandonat în spital încă de la naștere, iar la vârsta de două luni a fost luat în asistență maternală de o femeie din Covasna. Apoi, la doar 11 ani, a ajuns în Centrul de Plasament de la Târgu Secuiesc. În timp ce viața îi pregătea noi și noi încercări, István muncea pentru visul lui dobândit încă de mic – să devină doctor. Acum, la 22 de ani, este student în anul IV la Universitatea de Medicină din Târgu Mureș și își croiește singur drumul spre succes. Am vorbit cu el despre ce înseamnă fericirea, pentru că mi-a dat senzația că el știe cu adevărat să o aprecieze. Nu ne-am oprit aici și ne-a spus și despre provocări, greutăți, despre viață, dar și despre România și grija ei pentru copiii abandonați, despre închiderea centrelor de plasament, situația tinerilor din sistemul de protecție sau despre prejudecățile cu care se confruntă aceștia. Răspunsurile lui, interesante și deschizătoare de minți, se regăsesc în acest interviu.

- Din discursul pe care l-ai ținut cu ocazia împlinirii a 25 de ani de activitate a DGASPC Covasna, am aflat că te-ai născut pe 26 mai, anul 2000, în Târgu Secuiesc. Ai fost luat în asistență maternală la vârsta de două luni de o femeie din Covasna, iar în urma unor modificări în legislația privind protecția copilului ai ajuns la un centru de plasament din Târgu Secuiesc. Povestește-ne, te rog, cum a fost posibil acest lucru.

Da. Încă de la naștere părinții mei m-au abandonat în spital. Pe la vârsta de 2 luni, o femeie divorțată își căuta un loc de muncă. Când a auzit de posibilitatea de a fi asistent maternal, a aplicat imediat și m-a luat pe mine. Mi-a povestit de multe ori că, după ce m-a dus acasă din spital, mi-a făcut baie, m-a hrănit, m-a culcat într-un pătuț de bebeluș, iar eu i-am mulțumit cu un zâmbet. Din acel moment mă iubește ca pe propriul ei copil. Ea mi-a dat o șansă la iubire, la educație, la dezvoltare, o șansă la viață. Datorită ei, am putut avea o copilărie normală. Mi-a spus, de mic, că nu este mama mea adevărată și am acceptat, nu m-a deranjat. Din păcate, în 2011, mama ei s-a îmbolnăvit și a avut nevoie de supraveghere constantă, ceea ce însemna să ne mutăm acolo. Protecția Copilului nu a permis acest lucru, deoarece nu erau îndeplinite anumite condiții (cameră separată pentru mine, baie interioară), așa că am ajuns la casa de copii din Târgu Secuiesc, la vârsta de 11 ani. Unul dintre cele mai triste momente din viața mea a fost când am plâns la poartă așteptându-i pe cei care trebuiau să mă ducă la casa de copii. Am avut sentimente amestecate, îmi era frică de nou, îmi era teamă că nu o voi mai vedea niciodată pe cea care m-a crescut și care m-a iubit. Cu trei zile înainte de a fi luat de la ea, cum nu aveam încă telefon, am memorat numărul ei, ca să o pot suna în caz că găsesc pe cineva care să aibă telefon. O consider mama, pentru că ea m-a învățat să merg și să vorbesc, ea m-a luat în brațe când plângeam, m-a protejat de toate, m-a iubit. Am locuit la căminul de copii, în total, 8 ani, iar din 2019, pentru că studiez în Târgu Mureș, mă întorc rar.

- Ce știi despre părinții tăi biologici? Ai încercat vreodată să iei legătura cu ei? 

Nu am fost niciodată curios să aflu cine sunt părinții mei biologici. Am acceptat decizia lor și sunt chiar recunoscător pentru aceasta. Și mamei mele biologice îi sunt recunoscător că m-a purtat nouă luni sub inima sa și nu a ales, în schimb, avortul.

- Mai ții legătura cu familia în care ai copilărit până la vârsta de 11 ani?

Da. Când eram la casa de copii, comunicam prin scrisori la poștă și rareori la telefon, pentru că nu aveam propriul meu telefon. La 15 ani am primit un telefon cu butoane de la un coleg, în care mi-am cumpărat o cartelă cu număr din banii mei de buzunar de 34 de lei, ca să mai vorbim. În liceu, am învățat bine și am primit bursă. Am strâns bani și mi-am cumpărat primul telefon, considerat cool la acea vreme, Samsung Galaxy Prime. Îmi amintesc că am fost foarte fericit că aveam și eu telefon deștept. Acum vorbesc zilnic cu ea la telefon și încerc să o vizitez odată pe lună.

- Până la ce vârstă poți să rămâi în sistemul de protecție socială și care sunt condițiile dacă vrei să stai după 18 ani? 

Cei care își continuă studiile pot rămâne în sistem până la vârsta de 26 de ani. Cei care nu își continuă studiile, dar încep să lucreze, pot rămâne în sistem încă 2 ani. Din păcate, cei care nu se încadrează în primele două categorii trebuie să părăsească sistemul la vârsta de 18 ani.

- Cum vezi situația tinerilor care ies din sistemul de protecție? Ce crezi că poate fi făcut mai bine, astfel încât integrarea lor în societate să se facă mai ușor și să nu mai existe decalaje între ei și ceilalți tineri?

Sunt tineri care sunt capabili să se ridice pe picioare după ce au părăsit sistemul, să devină independenți, să își găsească un loc de muncă, să își întemeieze o familie, și nu sunt stigmatizați pentru că provin de la o casă de copii. Din păcate, aceștia nu sunt mulți. Mai mulți sunt însă cei care ies din sistem și nu au un scop, trăiesc de pe o zi pe alta, sunt frustrați, sunt dezamăgiți, se confruntă cu lipsa încrederii de sine, se simt victime, se simt singuri, își aleg anturaj nepotrivit, iar pe baza comportamentului și stilului lor de vorbire, oamenii îi exclud. Motivele pentru cele din urmă sunt multiple și nu vreau să intru în detalii. Aș dori să precizez, însă, că aceștia sunt practic niște copii traumatizați psihic care ar trebui sprijiniți, înțeleși, dezvoltați, iubiți și făcuți să simtă că cineva îi iubește și pe ei și că nu sunt lăsați singuri pe această lume. Dacă se întâmplă contrariul (și se întâmplă des) și copiii/tinerii primesc doar respingere, dispreț și sunt făcuți să simtă că nu sunt buni de nimic, atunci, din păcate, din sistem ies tineri ca cei de care am pomenit mai înainte. 

- De multe ori am auzit de la cei crescuți în sistem că preferă să ascundă acest lucru, pentru că astfel simt că vor fi tratați egal sau ca să evite situația în care primul sentiment pe care îl trezesc este mila. Cum este în cazul tău?

Chiar dacă provin dintr-un cămin de copii, nu am fost niciodată exclus sau discriminat și nu am fost niciodată batjocorit pentru asta. Oamenii care mă cunosc, cu care am intrat în contact și îmi cunosc trecutul sunt mai degrabă mândri de mine și mă susțin să rămân pe drumul cel bun și să-mi îndeplinesc visurile. Un tânăr crescut într-o casă de copii nu trebuie miluit, ci sprijinit și susținut.

- Autoritățile de la București au anunțat anul acesta că în următorii doi ani vor fi închise toate centrele de plasamaent din țară. Dezinstituționalizarea înseamnă mutarea copiilor din centrele de tip vechi în case de tip familial, asistență maternală sau reintegrare în familiile biologice. Este însă o schimbare majoră pentru cei vizați, pentru că închiderea centrelor și mutarea copiilor într-o locuință aparent mai prietenoasă poate fi o traumă. Cum vezi tu acest proces? Dacă se închidea acum 6-7 ani centrul de plasament unde stăteai, crezi că te-ai mai fi putut adapta în altă parte?

Mă bucur că se înființează case familiale și se închid căminele mari de copii. Când am intrat în orfelinat la vârsta de 11 ani, acolo locuiau 60 de copii și tineri și erau împărțiți în „familii” de 12-14 persoane, care corespundeau etajelor. Când am ajuns acolo, erau patru astfel de familii, dar cum știau că în următoarele două luni vor mai veni zece copii, în afară de mine, m-au mutat la un etaj nou care a fost apoi amenajat, locuibil, și am fost primul rezident al acestei „familii”. Acum, chiar dacă am trăit în grupuri mai mici, am interacționat cu ceilalți copii zilnic, ceea ce nu a fost întotdeauna bine, pentru că se urmau unii pe alții în fapte rele, se influențau reciproc. Deci, din acest punct de vedere, sunt foarte fericit că se fac case familiale.

- Sănătatea emoțională a copiilor care cresc separați de familiile biologice ar trebui să fie prioritară pentru societate. Crezi că societatea noastră se preocupă îndeajuns de acest aspect? 

Da. De exemplu, eu am primit sfaturi bune, încurajare, dragoste, acceptare și am fost ascultat de prietenii mei și de la clasa mea. Ei au fost cei care au crezut în mine, au fost cei cu care am putut să împărtășesc anumite lucruri despre mine, temerile mele, nemulțumirile mele, etc. Deci eu lor le pot mulțumi că am rămas „în picioare” în casa de copii și nu m-am alăturat grupurilor de tineri care au ales un mod de viață mai puțin sănătos. Cum am avut un comportament bun la casa de copii și mi-am ajutat colegii, i-am ascultat și i-am învățat, deși nu m-am alăturat la făcut „prostii”, ei m-au respectat, m-au iubit, protejat și susținut. Mulți dintre colegii mei, de exemplu, nu au mers la școală, nu au studiat. Profesorii de la școală au fost mereu răbdători și deschiși față de ei, i-au ascultat, le-au dorit dezvoltarea, evoluția. Deci, răspunsul la întrebare este da, societatea (mai ales instituțiile de învățământ) ajută la integrarea copiilor instituționalizați, este pregătită să acorde ajutor psihologic, este răbdătoare și înțelegătoare cu copiii.

- Care sunt trei lucruri pe care le crede lumea despre copiii care cresc în sistem și care, din experiența ta, nu sunt adevărate?

Mi-a venit în minte faptul că mulți oameni explică problemele comportamentale ale copiilor spunând că le-au moștenit de la părinți, că sunt de origine rromă, etc. Cred că această percepție este greșită. Doar pentru că unii nu au fost doriți de părinții biologici, nu-i face mai diferiți, mai ciudați, mai reținuți, mai gălăgioși sau mai greu de gestionat. Cele două nu merg împreună. Natura și personalitatea se formează dintr-o combinație între gene moștenite și influența mediului. Ne luăm temperamentul de la părinții noștri biologici, dar educația ne ghidează în viață. 

- Ce fel de elev ai fost? Presupun că a trebuit să îți dai silința ca să poți obține note mari la bacalaureat și apoi la examenul de admitere la medicină.

De când am învățat să scriu și să citesc, învăț singur. Nici în clasele I-IV nu i-am cerut mamei să mă ajute la studii. Am fost mereu primul în clasă. De când am ajuns la casa de copii, pe lângă faptul că am devenit retras (și încă mă lupt cu asta), rezultatele mele la învățătură au scăzut drastic. Am terminat clasa a V-a cu media 6,10. Chiar și atunci, știam că vreau să fiu medic, dar nu puteam să mă concentrez pe nimic. Schimbarea a fost adusă de faptul că am avut un nou diriginte în clasa a VI-a, cu care am vorbit mult, m-a motivat foarte mult, m-a ascultat și m-a făcut să realizez cât de valoros sunt și că nu e nimic rău în a fi de la casa de copii și pot conta oricând pe el pentru tot. Ca urmare, am avut deja media 8 în clasa a VI-a. Iar în clasele a VII-a și a VIII-a am avut media peste 9, pe care am menținut-o pe tot parcursul liceului. În prezent, sunt student în anul 4 la Universitatea de Medicină și Farmacie din Târgu Mureș. Îmi place foarte mult să studiez, îmi place facultatea, orașul și colegii. Mă simt mai împlinit de când studiez aici. Pe lângă evoluția profesională, s-a îmbunătățit și personalitatea mea. Sunt încă destul de retras și îmi este greu să-mi fac noi relații și trebuie îmbunătățită și încrederea de sine, dar sunt înconjurat de prieteni foarte buni care mă acceptă și mă ajută.

- Ai știut dintotdeauna că vrei să devii doctor?

Da. Când eram de grădiniță, mama m-a dus la medicul de familie pentru vaccinare obligatorie și acolo doamna doctor m-a întrebat ce vreau să devin și i-am răspuns că vreau să fiu medic. De atunci am știut toată viața mea că vreau să fiu medic, dar nu știu de ce... pur și simplu simt că vreau să fiu medic. Nu am avut niciodată opțiunea B, nu am simțit nicio altă chemare pentru o altă ocupație.

- Ce specialitate te-ai gândit să alegi și de ce?

Nu m-am gândit niciodată la asta pentru că am simțit, de când eram copil, că trebuie să devin medic de urgență. De ce? Nici la asta nu știu răspunsul. Am simțit o chemare interioară pentru această specializare de când eram la grădiniță. Sunt sigur că îmi doresc și o a doua specializare, ca medic de terapie intensivă.

- Dorești să profesezi în țară sau în străinătate?

Cu siguranță vreau să rămân în țară.

- În final, aș vrea să știu dacă ești fericit și ce înseamnă fericirea pentru tine?

Pentru mine fericirea înseamnă bucuria de a-i vedea pe alții fericiți, să știu că am succes în studiile mele și să fiu iubit de persoanele dragi, așa cum sunt. Și mai mult, să știu că aceleași persoane pot să-și găsească fericirea în mine. Dacă sunt fericit? În momentul de față nu, dar în general sunt!

Tradus din limba maghiară de Diana Pantelimon