Interviu cu psihologul Grațiela Stroie, din Întorsura Buzăului

În acest articol ne adresăm în special părinților. Este bine de știut că depresia, considerată de specialiști ca fiind „boala secolului”, se poate manifesta și la copii, nu doar la adulți. Într-o lume din ce în ce mai alertă, sau mai „nebună”, dacă putem să spunem așa, această boală se poate înfiripa în sânul familiilor pe nesimțite. Lipsa răbdării și atenției din partea adulților, lipsa conectării cu copiii lor, lipsa timpului petrecut împreună, vorbe urâte sau chiar pedepse cu bătaia, toate pot duce la stări de profundă tristețe, anxietate și depresie în viața micuților. Observatorul de Covasna a lansat campania „Depresia nu e o sentință”, prin care, printre altele, sprijină oamenii în drumul lor spre a înțelege și a gestiona această boală.  În cadrul demersului, până acum am vorbit cu un psiholog, care ne-a oferit perspectiva specialistului, cu un dansator profesionist, de la care am aflat mai multe despre beneficiile mișcării, dar și cu un preot ortodox, pentru a afla cum este văzut fenomenul depresiei din perspectivă religioasă. Azi dorim să abordăm subiectul pe o altă nișă, aceea care vizează copiii. Am stat de vorbă cu psihologul Grațiela Stroie, din Întorsura Buzăului, care a împărtășit cu noi sfaturi și din perspectiva specialistului, dar și din cea de părinte, ea însăși fiind și mamă a doi copii. 

- Se spune că depresia nu apare până la vârsta adolescenței. Este adevărat? Nu există depresie în rândul copiilor? 

Ba da, există depresie la copii. Poate fi episod depresiv sau poate fi chiar tulburare depresivă majoră. Diferența este dată de durata și de persistența simptomelor. Poate apărea la orice vârstă însă prevalența crește semnificativ odată cu trecerea de vârsta pubertății. Studiile din domeniu arată că undeva la 2-5% dintre copii sunt diagnosticați cu tulburare depresivă, însă în realitate este subdiagnosticată, asta și pentru că există o credință populară greșită, cum că nu ar exista depresie la copii, dar și pentru că poate fi mascată de alte comorbidități (anxietate, tulburare de sfidare și opoziționism, tulburare disruptivă). 

- Care sunt semnele și simptomele depresiei la copii? 

Conform Manualului de diagnostic a tulburărilor Mintale (DSM), pentru ca un copil să îndeplinească simptomatologia specifică tulburării depresive majore, trebuie sa aibă minim cinci simptome, manifestate pe o perioadă de minim două săptămâni, să nu fie cauzate de o substanță și să îi afecteze semnificativ funcționarea. Simptome precum: pierderea interesului sau a plăcerii (pentru jocuri sau activități care înainte îi făceau plăcere), dispoziție afectivă tristă (zi de zi, mare parte din zi. Vedem mai degrabă că e morocănos, nu se mai bucură de nimic), creștere sau scădere în greutate semnificative (vedem că îi scade mult apetitul sau dimpotrivă, mănâncă în mod compulsiv), lipsa de energie (este mereu obosit chiar dacă doarme suficient sau declară că totul este un efort, renunță repede la a se mai angaja în activități normale), poate apărea insomnie sau hipersomnie (raportat la necesarul pentru vârsta sa), sentiment de inutilitate sau vină excesivă (poate spune despre el că nu e bun la nimic, că nu e în stare să facă nimic - îi scade mult stima de sine), diminuarea capacității de concentrare sau de luare a deciziilor, gânduri recurente legate de moarte sau chiar ideație suicidară. 

 - Care este diferența între depresia la copii și cea la adulți? 

Diferența majoră între depresia la adulți și cea la copii este că la copii ne atrag atenția stările de iritabilitate cronică severă, iar la adulți ne uităm la dispoziția depresivă (vid interior, lipsa de speranță). Și somatizările - la copii asta ar trebui să ne pună serios pe gânduri, când acuză dureri care nu au o cauză fiziologică. De asemenea,  când vorbesc despre moarte mai mult decât ar fi normal, într-un context de curiozitate sau legat de iminența pierderii cuiva (un bunic, de exemplu). 

 - Cum pot părinții să ofere suport copiilor lor care suferă de depresie?

Să fie atenți la ei! Copilul să audă de la părinți, direct sau prin interesul acordat față de ei: „te văd, te aud, îmi pasă de tine, te cred”. Să observe schimbări ale dispoziției, să vorbească mereu cu ei despre dificultățile pe care le întâmpină (în special în contextele lor sociale, la școală, în grupurile de prieteni), să fie conectați cu ei (să petreacă timp cu ei, să le cunoască modul de gândire), să fie atenți la ceea ce le poate afecta încrederea în sine, să îi încurajeze să practice cu regularitate un sport sau o pasiune, să fie deschiși să afle și să conștientizeze lucruri poate neplăcute care țin de ei înșiși (deseori copiii îi oglindesc), să nu evite discuțiile complicate legate de subiecte precum bullying, moarte, suicid, consum de substanțe, și, nu în ultimul rând, să ceară ajutor. Aș sublinia asta pentru că o tulburare afectivă nediagnosticată se acutizează. Și aș mai transmite părinților că a cere ajutor nu aduce stigmă, dimpotrivă, este de apreciat faptul că încearcă să își ajute copiii atunci când sunt depășiți de situație. În plus, atât consultul psihiatric, cât și evaluarea psihologică sunt confidențiale. 

Pe scurt, și chiar dacă mă repet: să fie atenți la copii (să sesizeze modificări de dispoziție, să vorbească mult cu ei, să petreacă timp cu ei, să le cunoască prietenii și situația școlară, dificultățile și temerile), să se uite la propria persoană (nu degeaba se spune că ai noștri copii sunt oglinzile noastre), să încurajeze pasiuni și practicarea unui sport, să ceară ajutor de la specialiști atunci când văd semne de îngrijorare. 

 - Există și situații în care nu putem, pur și simplu, să prevenim apariția depresiei? 

Sunt lucruri pe care nu le putem preveni, cum ar fi predispoziția spre un caracter nevrotic, faptul că în familie poate exista un istoric de depresie, cu atât mai mult dacă e la mamă. Evenimentele negative de viață, pierderi semnificative (chiar și divorțul părinților) pot reprezenta factori favorizanți. În clinicile de psihiatrie pediatrică ajung copii care îndeplinesc criteriile de diagnostic „ca la carte”, însă cel mai probabil la ei este o componentă ereditară destul de puternică, dar și niște evenimente de viață traumatice și de lungă durată.

Ca factori favorizanți nu am amintit nimic de expunerea la ecrane, în special la jocuri video cu un conținut violent, la filme care pot afecta emoțional, pentru că e cumva subînțeles - sunt lucruri evidente. La fel de evidentă este și afectarea la victimele bullying-ului. M-am limitat la aspectele mai subtile, pe care nu le văd așa ușor părinții. 

***

Potrivit unui raport din 2020 al Organizației Mondiale a Sănătății (OMS), la nivel mondial suferă de depresie peste 350 de milioane de persoane. Această boală este cauza a peste 800.000 de sinucideri în fiecare an. 

Așadar, „telecomanda” este și în mâna părinților.

Răbdare și înțelegere, dragi părinți, pentru a crește în iubire adulții sănătoși de mâine!