OPINII 11 octombrie 2020

Rânduri din timpul pandemiei: Roxanne

de Iulia Drăghici - Taraș | 717 vizualizări

Cuvintele care aleargă pe o foaie albă alcătuiesc un frumos „desen”  monocromatic. Sentimentele mele s-au transformat în amintiri alb-negru. Viața este o metaforă care uneori pătează pânza noastră în diferite forme și mărimi. Mă uit pe fereastră și zâmbesc. Umbra bradului îmi ține de răcoare, picând pe patul alb. Ma simt ca o Madonă, rece și tristă, care își dorește să fie reală.

Ochii mei mici privesc cerul din nou, picioarele mele aleargă după păsări. Mă simt în viață din nou, simt că pot spera la o noua zi mai bună. 

Lumina arzătoare a felinarului se reflectă lin, pe podeaua mea maronie, încălzind-o treptat,  parcă iar spune o poveste. Această podea mi-a fost un bun prieten în aceste luni fumurii, dar azi îmi este străină.

Afară totul este la fel, parcă nimic nu s-a schimbat. Natura decorează peisajul inimii mele. Vântul îmi mângâie ușor părul moale, de parcă nu o să mă mai vadă niciodată .

Pe stradă lumea umblă sobru, cu o diferită față. Mă simt străină de mine, masca îmi acoperă imperfecțiunile, distrugându-mă în același timp. ,,Eu“ am dispărut treptat, iar inima mea s-a răcit odată cu apariția  primei ploi de vară. Mă uit în oglindă, reflexia mea se tulbură de fiecare dată când încerc să zâmbesc, fiindcă cu această mască sunt un străin care așteaptă un răspuns. Ma simt ca o lecție din cartea lui Carl Jung, măștiile mă apasă și mă lasă fără suflare. Sunt din ce în ce mai grele.

Alunec pe podea, și nu este nimeni care sa fie vinovat pentru că nu pot să despachetez ceva ce nu a fost lăsat. Îmi aprind lumânarea, iar caldura ei mă mângâie.

Dacă aș spune că îmi este dor m-ar crede cineva? M-ar mângâia cineva? Ai putea să dai timpul înapoi? 

Regretul mă sugrumă elegant ca o reprezentație de balet într-o sală goală, întunecată. Pot spune că trăiesc într-un tablou în care  lumea este predestinată să fie ,,tristă“, dar le pot auzi speranța oamenilor de după culoare.

Viitorul? Este o formă de visare care niciodată nu va rămâne la fel, oarecum mă duce spre disperare acest fapt divers. Să mă mint?  Nu voi  mai putea, mereu îmi voi reaminti de această clipă fără culoare. Aceasta boala imperfectă m-a făcut sa realizez că este în regulă să fii tu însuți, controlul căutat este doar o iluzie proiectată de creierul uman. 

Când lumea spune că această pandemie a fost dură, pot numai să surâd amar și să îmi pierd privirea cristalină. Oare chiar pot să vorbesc? Vocea din oglindă îmi spune să trăiesc, dar zâmbetul meu e pe partea ei. Ploaia îmi lovește geamul cu putere, îmi închid ochii și parcă aș vrea să îi spun la ce mă gândesc ...

 Un nou suflet, poate mai trist decât la început, dar mai înzestrat spiritual decât oricând. 

Acea lumină care îmi încălzea camera s-a stins, lăsând fumul subțire să mă înțepe, presându-mi pieptul fierbinte. Aș dori să o aprind, dar parcă nu ar mai vrea să lumineze, doar pura ei existență mă face să o iubesc.

„Așa au fost și aceste luni pentru mine“, această frază se repetă mereu, parcă ar fi un vinil care se derulează în liniște ...

Ca o floare care crește oriunde fără să știe dacă va avea o sursă de apă, care crește cu speranța că va îmbogăți această viață trecătoare, mă rog și plâng lângă felinar. Când o sa fie greu, îmi voi închide  pleoapele ușor și îmi voi lasă capul pe perna cea albă, care îmi este prieten și dușman.            

Până  atunci, vântul o să continue să adie pentru a ne spune cât de mult ne-a așteptat să ne revadă, iar soarele va alerga împreună cu dragostea mea pentru această lume. 

Aceste propoziții se derulează mereu, iar realitatea pare ireală.

Mă trezesc din nou, capul mă doare, iar ochii mei pufoși  se fixează asupra ferestrei mari . Mâinile îmi tremură încet, iar lacrimile îmi par dulci în această dimineață. În jur totul este pustiu, simt durerea care mă cuprinde. Aceleași cuvinte și amintiri se derulează treptat, oglinda îmi râde cu plăcere. M-a fermecat cu a mea reflexie. Aud o muzica asurzitoare, ochii mei se ațintesc spre oglindă. Mă simt ca într-o poemă ...

Strada este pustie, m-am trezit într-o altă zi de pandemie.

Despre autoare

Pseudonim: Roxanne, 17 ani, Brașov, studiază arte ambientale și este pasionată de scris.

***

Rânduri din timpul pandemiei este un proiect al Asociației 100% Playground, care are ca scop documentarea impactului pandemiei asupra tinerilor și transformarea textelor scrise de aceștia în materiale de presă. Proiectul este susținut cu sprijinul finanțării obținute în cadrul programului StartONG, lansat de Kaufland România și implementat de Asociația Act for Tomorrow.

Acesta se derulează în perioada septembrie – octombrie 2020 și se adresează tinerilor cu vârste între 14 și 35 de ani, dornici să-și împărtășească trăirile și perspectivele asupra perioadei de schimbări și provocări pe care o traversăm.

Scopul proiectului este de a ne conecta prin intermediul poveștilor personale și a crea o comunitate în care împărtășirea experiențelor și comunicarea autentică sunt încurajate și sprijinite. Proiectul atrage totodată atenția asupra experiențelor și trăirilor tinerilor corelate perioadei de criză și incertitudine din societate.

Observatorul de Covasna este partener al proiectului. Articolul a fost publicat în ediția de marți, 6 octombrie, a ziarului. 

Distribuie articolul:  
|

OPINII

De acelasi autor

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.