Bucureștiul îmi este după 5 ani încă un oraș necunoscut, și nu, nu este un lucru cu care mă mândresc. Mai sunt parcuri în care nu m-am plimbat, alei pe care nu am visat, săli de teatru în care n-am plâns și urme de pași pe care nu le-am iubit.

Am spus-o și o repet, în acest oraș imens, dacă dorești să ajungi într-un loc și apelezi la ajutorul concitadinilor ai face bine să întrebi de mai multe ori.

Pe la începuturi, în autobuzul care trebuia să mă ducă în Parcul Herăstrău. Merg câteva stații și întreb doamna din dreapta mea cam ce distanță am de parcurs. Îmi zâmbește și îmi spune să stau liniștită că îmi spune ea când să cobor. N-am stat liniștită și bine am făcut, femeia a coborât grăbită după 3 stații semn că uitase sau își amintise ceva. Am repetat mișcarea de informare cu un domn, acesta s-a scuzat că este și el nou în zonă. Doamna cu pălărie ce ținea bara cu atâta convingere părea gata să mă ajute dar am sărit-o, aveam eu așa o presimțire nu prea fericită.

M-am mulțumit cu o tanti ce părea că vine de la piață. Mi-a explicat să cobor peste 12 sau 13 stații, mi-a dat și puncte de reper, eram de-a dreptul încântată și m-am apucat de numărat.

După ce am făcut încheierea cu politețuri, aud în spatele meu glasul doamnei lipite de bară: ce tot încurci fata asta, femeie (ultima parte m-a făcut să înțeleg că nu eu eram persoana vizată pentru apostrofare).

Ce naiba o trimiți aiurea să caute cai verzi prin parcuri (!?)? Dacă nu știi orașul ăsta, ce tot încurci fata?

Ok, mi-am spus, acu' cum procedez? - Mă bag în discuție? Nu prea cred! - Cobor? Neeee! N-am făcut altceva decât să bat în geamul șoferului și să îi strig că m-aș plimba și eu în Herăstrău dacă aș ști unde naiba să cobor. Nu vă mai spun că cele două cucoane s-au certat până au coborât, nu?

Pe mine cel mai tare și mai tare mă fascinează persoanele pe care le întrebi și dau dovadă de atâta exces de zel încât îți pare rău că ai deschis gura să spui ceva.

Locația -  parcul Carol, la intrarea din spatele Mausoleului ce se înalță lângă Mormântul Eroului Necunoscut. Pe o bancă o tânără cu un bebe în cărucior, în fața ei un bărbat, bănuiala mea e că era soțul.

Eu - grăbită să găsesc o bodegă unde aveam să mănânc cea mai proastă salată ever.

El - coborâți după chestia asta ciudată și o țineți tot dreapta pe prima alee (era pe stânga, dar știu că sunt răutăcioasă acum).

Ea - ocoliți mausolemul (!?) și tot mergeți pe scări până se termină. Deci, e simplu, chiar după mausolem, nu o să vă scape (a?).

Mulțumesc și dau să plec dar el nu și nu. Face câțiva pași în spatele meu și arată agitat cu mâna: o țineți dreapta după scări, tot dreapta. Ea nu se lasă mai prejos și strigă: nu aveți cum să ratați, chiar după mausolem, fix după el.

Am plecat atât de grăbită de parcă chiar îmi făcea plăcere întâlnirea programată la ceas de seară.

Recunosc faptul că îmi fac plăcere, pe undeva, aceste întâmplări, mai ales când sunt compensate de gestul unora de a face totul pentru a te ajuta. Exemplul este un tânăr în maieu ieșit la plimbare cu prietena lui blondă într-o mașină tunată ce se odihnea într-o parcare (știu, precizarea vestimentației și a culorii din păr nu prea este relevantă în ecuație). Întrebat de o locație, a încercat să mă lămurească și cum a înțeles că era prea complicat și prea departe, după o consultare drăguță cu prietena din dreapta lui, a mers cu mașina în fața mea până la destinație. Și credeți-mă că nu era aproape.

Știu, știu, există Internet și există hărți, dar mie îmi place să socializez și să dau peste situații diverse, chiar cu riscul de a bate drumuri inutile și întortocheate.

În plus, întâmplări ca cele cu tânărul ce m-a ghidat din mașina personală până la destinație îmi reamintesc că mai am multe de descoperit și de zâmbit în București.