Preţul Zilei noastre Naţionale
Dumitru Manolăchescu
Un cap luminat şi deschis de la Ministerul nostru de Externe a avut frumoasa idee de a sărbători Ziua Naţională a României, la Budapesta, prin organizarea unui concert de muzică clasică la Teatrul Naţional din capitala Ungariei. Urma ca spectatorii români şi maghiari să aibă fericitul prilej de a asculta piese celebre compuse de compozitori celebri, capete de afiş fiind George Enescu şi Bela Bartok. N-a fost posibil, pentru că premierul Ungariei, bunul nostru prieten Viktor Orban, a cedat presiunii politico-naţionalist-extremiste exercitate de colegii de guvernare de la micuţul dar potentul partid Jobbik şi a ordonat directorului Teatrului Naţional să anuleze aprobarea dată deja manifestării respective. E limpede că 1 Decembrie al nostru nu este şi 1 Decembrie al lor... Dimpotrivă, aş zice, pentru mulţi dintre unguri Ziua Naţională a României are semnificaţii istorice triste, ei comemorează această zi, nu o aniversează.
E greu de înţeles, totuşi, reacţia politicienilor unguri, cu atât mai mult cu cât, ne aducem aminte, acum câţiva ani primul ministru al României a aniversat Ziua noastră Naţională împreună cu primul ministru de atunci al Ungariei, într-un cadru neprotocolar, la un restaurant select. Atunci întâlnirea celor doi premieri na mai fost o jignire pentru naţionaliştii unguri. Acum „întâlnirea” marilor compozitori Enescu şi Bartok a născut dispute politice aprinse. E un semn rău, e o dovadă că nu ne mai facem bine, că istoria continuă să ne despartă şi să ne învrăjbească.
Privind dincolo de gard, la manifestarea extremiştilor unguri care au, acum, şi forţă parlamentară, nu poţi să nu constaţi că există şi în România politicieni cu forţă parlamentară cărora 1 Decembrie 1918 le aminteşte doar de trupul hărtănit al Ungariei Mari, nu şi de naşterea statului român. Lecţiile istoriei, învăţate de aceşti politicieni în limba română, nu în cea maghiară, nu au fost suficient de corect înţelese şi nu au lăsat nicio urmă în comportamentul lor public. Sau, cine ştie, poate că ceva urme se văd, doar că nu sunt cele pe care le-am dori noi să fie. Altfel cum să-ţi explici refuzul constant al oficialităţilor locale aparţinând UDMR (prefectul judeţului face excepţie, chiar dacă şi dumnealui este etnic maghiar) de a sărbători împreună cu românii ziua de 1 Decembrie? Sau cum altfel să traduci lipsa de interes a aceloraşi oficialităţi locale (primar, preşedinte de Consiliu judeţean etc.) faţă de amenajarea Pieţei Mihai Viteazul, spaţiu în care a intrat în tradiţie să se sărbătorească public Ziua noastră Naţională?
Şi-uite-aşa am ajuns, încă o dată, aproape fără să vrem, la lecţiile istoriei... Păi dacă astea sunt învăţămintele istoriei României, învăţată în limba română acum 20 de ani de copiii maghiari ajunşi azi oameni politici importanţi, oare nu e normal să te gândeşti la o schimbare profundă în sistemul nostru educaţional?
Oare n-am avea dreptul să sperăm că, dacă li s-ar preda Istoria României în limba maghiară, copiii de azi, viiitorii oameni politici maghiari de mâine, ar înţelege mai bine şi mai corect lecţiile unei istorii care azi pare a-i agresa şi a-i jigni?
Auzeam, săptămânile trecute, păreri pro şi contra alegerii zilei de 1 Decembrie ca Zi Naţională a statului român. Şi nu era vorba de părerile unor politicieni maghiari, ci de cele ale unor personalităţi publice de etnie română, care considerau că 1 Decembrie 1918 este un simbol conflictual şi că există alte zile mai importante pentru români. Nu voi intra niciodată într-o polemică pe această temă, dar nu pot să nu mă întreb: ăsta să fie preţul reconcilierii istorice româno-maghiare? Şi dacă acesta e preţul, el trebuie plătit?