Multă lume crede, pe bună dreptate, că două chestiuni sunt esențiale în meseria de ziarist: să utilizezi corect limba română și să ai priceperea de a scrie inteligibil. Desigur, acestor două condiții de bază li s-ar mai putea adăuga și capacitatea de a fi obiectiv și imparțial, abilitatea de a sesiza subiectele acolo unde alții nu le văd, iscusința de a pune întrebări, dorința de a avea mereu atenția trează, disponibilitatea de a fi prezent oriunde și oricând, precum și curiozitatea de a cerceta și a te informa neîntrerupt. 

Nimeni sau poate prea puțini sunt însă cei care vorbesc și despre faptul că un ziarist are nevoie, pe lângă tot acest șir de calități, de perseverență, de răbdare, de puterea de a fi insistent și de reziliență. De ce? Ei bine, pentru că, prin „arma” pe care o are la îndemână, ziaristul sperie. El este elementul incomod din viața multor indivizi cărora le-ar plăcea să își desfășoare activitatea fără să trebuiască să dea socoteală nimănui pentru ceea ce fac. Astfel de indivizi se întâlnesc mai des decât își poate cineva imagina preponderent în instituțiile de stat, dar se mai regăsesc și în rândul furnizorilor de servicii de la care oamenii așteaptă răspunsuri pentru o problemă sau alta. 

Ca ziarist, după o vreme, ajungi să știi pe dinafară șefii de instituții care își asumă că, din poziția în care se află, sunt obligați să furnizeze informații oricând, despre orice are legătură cu activitatea lor. Că doar nu degeaba se vorbește despre transparență instituțională. Aceia sunt oameni pe care îi suni când se petrece un eveniment și de la care afli pe loc tot ce te interesează. Sunt oameni asumați, care știu ce fac și cărora nu le este teamă de justificări, de declarații sau de felul în care cheltuie banii publici de exemplu. 

Ce te faci însă cu ceilalți, care nu sunt deloc puțini și care, înainte de a furniza o informație te trimit de la Ana la Caiafa, te trec prin furcile caudine și îți ceri să trimiți mail-uri peste mail-uri, trăgând de timp până primesc aprobări de la șefii care, la rândul lor, au nevoie de aprobare pentru aprobare? Riscul în acest caz este să treacă evenimentul și să îți expire știrea până când se îndură Cel Milostiv să le trimită acestor oameni, adesea purtători de cuvânt sau șefi de instituții gândul cel bun să dea o declarație sau să comenteze o situație de care sunt direct răspunzători. 

Nu știu în lumea bună din afara granițelor cum o fi, dar instituțiile românești sunt contaminate de o secretomanie fără leac. S-a întâmplat ca, înainte de pandemie, să locuiesc în Anglia unde mă tot uitam la știri, firește. Marea mea uluire era nu doar amabilitatea politicienilor și a reprezentanților instituțiilor stat în relația cu oamenii de presă, ci și incredibila disponibilitate de a răspunde calm, de a aștepta toate întrebările, de a-și tempera dorința de a  se sustrage de la dialog sau de a vorbi fără să facă referire la timpul dedicat întrebărilor care era pe punctul de a expira. Nu mă gândeam la cât de simplu trebuie să-ți fie să fii acolo jurnalist și cât de eficient îți poți face treaba, ca la manual. 

În Secuime, lucrurile stau un picușor mai bine decât în restul țării, în sensul că există și câteva exemple de reprezentanți de instituții care au deschiderea spre a dialoga civilizat în orice clipă. Sunt însă și organizații cu birouri dedicate comunicării cu presa, cu oameni angajați pe post de purtători de cuvânt doar ca să dea comunicate, atunci când vor și doar despre ce vor șefii lor. Aceste persoane în ruptul capului nu sunt lăsate să răspundă și la întrebări suplimentare sau să abordeze subiecte pe care șeful nu dorește să le facă publice. Și când tu, cel ce ai nevoie de informație pe loc, auzi că angajatul responsabil de comunicare nu are dreptul să dea declarații cu privire la ceva ce are legătură cu activitatea instituției pe care o reprezintă și în numele căreia, teoretic, este desemnat să vorbească, începi să te îndoiești de propria judecată și să te suspectezi că nu mai știi să pui falie între ficțiune și realitate și te crezi tot mai mult un personaj în lumea absurdul kafkian. 

Dar și mai rău decât amânarea este refuzul de a mai face declarații după ce ai avut îndrăzneala să aduci în atenția publică un subiect prin care imaginea instituției respective este lezată în vreun fel – nu prin ceea ce scrii tu, ci prin ceea ce s-a petrecut în spatele ușilor închise. Atunci pedeapsa pe care o primești ca ziarist este fie să nu mai fii invitat la nicio conferință de presă, fie să nu ți se mai răspundă niciodată la telefoane și alte întrebări. Noroc cu legea care mai obligă instituțiile la răspuns! Dar chiar și așa, de regulă transmit numai și numai ce doresc și le convine. Pentru că – nu-i așa? – locul de muncă devine pentru om un mod de viață, iar colectivul o familie și, vorba aceea, rufele murdare se spală numai în familie.