Anul trecut pe vremea asta, doar cu câteva luni înainte de ce avea să urmeze, nimic nu prevestea și nimeni nu s-ar fi gândit că un virus va schimba atâtea vieți. Din păcate, însă, nu doar a schimbat, ci a și luat...multe vieți. Brusc și dramatic, normalitatea în care eram ancorați și cu care ne obișnuisem s-a întrerupt, modul în care cu toții am funcționat până atunci s-a transformat și a început un experiment natural. Mai apoi, traficul rutier s-a oprit peste noapte, trenurile au încetat să circule, avioanele n-au mai zburat, străzile s-au golit, orașele păreau dintr-o altă dimensiune, desprinse parcă dintr-un film post-apocaliptic, iar oamenii au rămas în case. Pandemia de coronavirus a lăsat urme adânci în sufletul fiecăruia dintre noi și în viața de zi cu zi. Ne-a fost greu, încă ne este și nu știm când se va termina. Ce am învățat până astăzi?

2020 ne-a dat timp să stăm cu noi înșine, să ne confruntăm și cu inconștientul colectiv, dar și cu cel individual. Ce lecții ne-a oferit pandemia despre noi înșine, despre ceilalți, despre societate? Și dacă oamenii au stat în case, fără să învețe nimic...și de ce să învețe, dacă nu și-au propus așa ceva? Se știe că uneori, oamenii nu fac schimbări, nici atunci când își propun. Dar, am putea încerca acum un exercițiu de reflectare.

Pandemia a reușit să ne ia multe lucruri...întâlniri cu prietenii, îmbrățișări, socializare, am amânat, anulat, trăit, schimbat multe în viețile noastre. Mulți dintre noi au plâns, s-au frustrat, s-au izolat, au luptat cu temerile lor, au căzut psihic, au pierdut oameni dragi, dar, pe de altă parte, aș vrea să cred că ne-a și (re) învățat să trăim cu ceea ce avem și cu noi înșine. Cu siguranță viețile tuturor au suferit schimbări, pe care le vom  resimți pe o lungă perioada de timp. Fiecare am avut șansa de a stabili un nou echilibru, analizând lecțiile pandemiei. Dar oare sunt cu adevărat lecții noi sau criza aceasta ne-a readus în prim plan lucruri din trecut, uitate poate și învățate cândva?

Dintr-o dată ne-am trezit singuri, cu noi înșine și...ce întâlnire a fost pentru mulți dintre noi! Asta ne-a cam speriat. Ne-am trezit față în față cu fricile noastre, cu proiecțiile noastre, căci cei din jur, către cine să ni le aruncăm, au dispărut. Am blamat izolarea care ne-a înfuriat și creat disconfort psihic și emoțional, unii au blamat solitudinea, dar ne-am gândit oare, că poate a fost o oportunitate bună pentru a ne cunoaște pe noi înșine și să ne regândim viața, folosindu-ne doar propriile noastre resurse interioare, fără să mai fugim de gândurile noastre? Probabil o vreme ne-a fost bine singuri, apoi dorința firească, umană, de a fi împreună cu alții, care ne e scrisă în gene, ne-a provocat disconfort și am realizat cât de importanți sunt cei de lângă noi, părinții, rudele. Vremea aceasta ne-a arătat, în mod clar, că acele urgențe, pe care le tot aveam și le tot căutăm, de fapt nu erau urgențe, ci doar așa le consideram noi, căci erau doar alegerile noastre.

Poate că pandemia a scos din oameni ceea ce sunt ei, unii au reușit să se vadă în oglindă, alții încă se chinuie și caută soluții pe termen scurt care să funcționeze.

Am trăit și încă trăim într-o incertitudine. Dorința noastră de a controla aproape totul ne-a dezechilibrat. Dar oare, am reușit să vedem că viața nu dorește de la noi controlul suprem, ci adaptabilitatea, reziliența? Și totuși, în fiecare zi luptăm pentru controlul vieții, uitând să avem așteptări realiste de la ceilalți.

A fi matur din punct de vedere psihic, înseamnă să poți trăi și în condiții de incertitudine. E firesc să ne fie teamă, să avem nevoie de predictibilitate, să nu bâjbâim, dar realitatea este că nicicând, nimeni nu ne poate oferi certitudini și suficiente asigurări, pe măsură așteptărilor noastre.

Și poate criza ne-a mai arătat, încă o dată, dacă era nevoie, că nimic nu e sigur, că suntem fragili, mai vulnerabili decât ne percepeam și că tot ceea ce vine frumos în viața noastră e un bonus și ar trebui să ne bucurăm în fiecare clipă atât timp cât suntem în călătoria noastră pe Pământ.

Criza de sănătate ne-a pus față în față cu angoasele noastre, cu fricile noastre, căci emoția primară care guvernează omul este frica! Frica de suferință, frica de necunoscut, dar cea mai mare teamă rămâne teama de moarte și ne-a cam obligat să o privim în ochi. Dacă am privi din alt unghi, am putea vedea însă, că, în același timp, ne-a pus față în față cu viața, așa cum este ea și că doar pe ea o putem transforma, așa vrem noi să fie pentru a ne fi bine. Și poate, ceea ce unii dintre noi, au omis, este acea lecție care ne arată că nu trebuie să negăm problemele, căci atât timp cât pretindem că nu există, nu vom căuta soluții.

La începutul pandemiei, scriam că această criză a produs un fel de moarte. Am suferit cu toții un șoc. În termeni de psihologie... trauma de pierdere. O moarte emoțională, spirituală, o moarte subită a rutinei vieții, a libertății asupra propriei noastre vieți, a propriilor nevoi...și, da, unora le este greu să accepte și /sau să admită că lucrurile se sfârșesc într-un punct anume și e nevoie să o iei de la capăt în alt fel, să-ți creezi o altă normalitate. E clar, că lumea, așa cum era înainte de pandemie, nu era bună. Mie mi-ar plăcea, când ne vom scoate definitiv măștile de protecție, să nu ne scoatem la lumina alte „măști” și să ne asumăm ceea ce suntem.

Dar dincolo de dramatismul situației prin care încă trecem, pandemia ne-a făcut să conștientizăm, cu un soi de recunoștință, poate, ca nicicând, oamenii n-au trăit o pandemie atât de facil și cu atâtea resurse la îndemână (cei care au trăit perioada plină de restricții din perioada comunistă, cunosc), chiar cu sarcasm și umor. Cei care au petrecut mult timp pe rețelele de socializare știu la ce mă refer... glume, ironii la adresa virusului și a izolării. În comparație cu o perioada ceaușistă de interdicții din comunism, astăzi am avut șansa să ne facem izolarea mai ușoară, am fost conectați cu lumea, cu rudele, cu acces la tehnologie și internet. Așa am aflat că nu suntem singuri. 

Un aspect esențial al anului pandemic 2020, ne-a relevat, poate și faptul că nu totul funcționează bine și orice suportă îmbunătățiri și chiar merităm să trăim într-o lume mai bună. Alegerea e a noastră și în noi stă puterea de a schimba și de a ne schimba.

Fiecare dintre noi, a experimentat în propriul său fel pandemia, fiecare dintre noi avem de învățat propriile noastre lecții și ceea ce nu vom învăța vom repeta. Dincolo de tot și toate, unele din cele mai mari câștiguri ale pandemiei ar putea fi: să realizăm ce este cu adevărat important pentru noi și ulterior să aducem acele schimbări în viața noastră care oferă liniște sufletească pentru a putea fi împăcați și fericiți, să exersăm și să practicăm mai mult și mai des empatia, toleranța, recunoștința, bunătatea. Coronavirusul se poate vindeca, iar noi trebuie să ne găsim echilibrul.

Nu mă găsesc și nici nu vreau să fiu în locul altora care trebuie să-și afle singuri răspunsurile potrivite la întrebarea „Ce am învățat din pandemie?”. A fost doar o sumară incursiune în aspectele despre care eu că le-a relevat contextul în care ne-am aflat și care încă nu s-a terminat.

 ...ar fi un mare păcat să trecem prin pandemie fără să fi învățat  nimic.

Psiholog clinician specialist,

 Consuela Banciu