Dumitru Manolăchescu Nu mi-e dor de Adrian Păunescu. Mi-e dor de generaţia-n blugi şi-n tenişi chinezeşti, mi-e dor de bădia Ion Hagiu, care-şi pusese căciula de învăţător al neamului pe frunte şi ne cânta de la Zăbala, dintr-o grădină adormită de stupi, mi-e dor de Mircea Zeicu scriind o poezie foarte citită de Adrian Păunescu despre un alt Ion, de România, mi-e dor de frumoasa nebunie care era Cenaclul Flacăra

Dumitru Manolăchescu

Nu mi-e dor de Adrian Păunescu. Mi-e dor de generaţia-n blugi şi-n tenişi chinezeşti, mi-e dor de bădia Ion Hagiu, care-şi pusese căciula de învăţător al neamului pe frunte şi ne cânta de la Zăbala, dintr-o grădină adormită de stupi, mi-e dor de Mircea Zeicu scriind o poezie foarte citită de Adrian Păunescu despre un alt Ion, de România, mi-e dor de frumoasa nebunie care era Cenaclul Flacăra şi care ne transforma, periodic, în nişte rebeli fără cauză, arme şi ţintă, mi-e dor de cei ce s-au dus şi mi-e dor de cei ce-au rămas dar parcă s-au dus...

Altfel, despre Adrian Păunescu este bine să vorbeşti tăcând expresiv, precum poetul basarabean care-i scria maestrului: „Mi-e dor de dumneavoastră ca unui zid de o fereastră”... Când reuşeşti să exprimi în astfel de cuvinte dorul de cineva se cheamă că ai har şi nu trebuie sub nicio formă să vorbeşti mai mult decât atât ca să-ţi fie înţelese sentimentele.

Ceea ce nu s-a întâmplat în aceste ultime câteva zile care l-au acompaniat pe Adrian Păunescu de pe patul de spital la cimitirul Bellu. M-am speriat văzând câţi l-au iubit şi l-au respectat şi l-au idolatrizat. M-a speriat şi m-a întristat mai ales ziua de duminică, în care am văzut manifestări histrionice demne de un sobor de 20, nu doar de 7 preoţi şi 3 diaconi câţi l-au vegheat pe poet la Adio. Era imposibil să-i opreşti din vorbit, din perorat, din recitat... Iliescu, Vadim, Socaciu, alţi şi alţi poeţi şi oameni politici şi cenaclişti au profitat de marea mulţime de oameni adunată la biserică şi la cimitir ca să se facă auziţi. Un ocean de vorbe a inundat întristata adunare. Durerea lor neostoită niciodată în destule cuvinte a plutit ca o ceaţă irespirabilă peste ziua frumoasă de toamnă târzie. Lucru perfect normal, pentru că atâtea vorbe mari, atâta patos şi talent oratoric nu se puteau întâmpla decât la un ultim cenaclu cu Adrian Păunescu.

Iar cenaclul a continuat şi seara, în împărăţia Antenelor, unde nişte tipi imberbi s-au certat ca la uşa cortului pe mult prea hărtănitul spirit al dispărutului dintre noi. L-au mai omorât o dată, pentru că, nu-i aşa, „noi murim spre a ne naşte”...

A fost o duminică tristă. A fost ziua în care Adrian Păunescu a fost redus definitiv la tăcere.