Lebăda mută pluteşte suveran peste ţară, peste lume, peste vulgul de jos. E de neatins, de neoprit din zborul ei, din tăcerea ei distinsă. Aerul rarefiat al înălţimilor îi oferă siguranţă, linişte, încredere în sine. Intangibila pasăre se hrăneşte cu propria glorie, cu nemurirea garantată de legi şi decrete care ocrotesc speciile rare, pe cale de dispariţie.

Jos, în cercul nostru strâmt, înghesuit de prea multe vorbe proaste şi prea puţine fapte remarcabile, lebăda mută prezidenţială încearcă să plutească aidoma suratelor ei din văzduh. Se chinuie să zboare, să scape spre înălţimi, dar e atacată din toate părţile, aripile au chelit, s-au îngreunat, şi-au redus anvergura din lipsă de exerciţiu, plus că lipsesc destule pene, iar bateriile s-au cam terminat.

Marea noastră lebădă mută nu cedează însă aşa uşor. Înlocuieşte aripile proprii cu alte aripi, mult mai performante, şi continuă să zboare. De-acolo, din intimitatea avionului prezidenţial, priveşte scârbit bătălia politică de jos: „Ce faceţi, guşterilor, nu vă potoliţi? V-am ocrotit de-aici, de sus, 10 ani. Ce mai vreţi de la mine? Lăsaţi-mă să zbor, ce pana mea!”.

Ascultându-l, guşterii parlamentari de jos îşi fac de cap cum ştiu ei mai bine. Se înjură, îşi aruncă vorbe grele precum „dulapule!”, „şifonierule!” şi altele din zona de interes imobiliar. N-au timp să dezbată legi şi ordonanţe complicate. Rotaţia premierilor şi implicit a miniştrilor cabinetului Ciu-Cio se amână din cauză de grevă a profesorilor lacomi şi neascultători.

Guşterul Cio nu vrea să fie premier când ţara e în haos, în mişcări de stradă, în nesiguranţă financiară. El vrea o ţară sigură, paşnică, liniştită, docilă, peste care să domnească până la alegeri şi dincolo de ele. Prin urmare, pasează rotaţia pentru vremuri mai bune, când tot românul va fi prosper şi recunoscător Marelui Partid.

Guşterul Ciu e în pană de vorbe şi idei, e trist şi s-a cam îngălbenit, se târâie printre frunze moarte, respiră greu şi-abia mai ştie ce vrea. Lebăda ocrotitoare a amuţit, iar fraţii guşteri de scorbură politică îi vor capul, s-au prins că la coadă n-au de ce să insiste, coada se reface.

„Vremuri grele trăim” spun şi lebăda mută, şi guşterii pofticioşi de simbrii uriaşe şi pensii speciale. „Vremuri grele trăim” spun şi cormoranii hulpavi, mari mâncători de peşte din culturile acvatice ale unor oameni importanţi, lansaţi în afaceri private susţinute de rude cu funcţii importante.

Aşa încât, în Camera Deputaţilor, guşterii parlamentari au votat rapid: „Vânaţi cormoranii, moarte cormoranilor mari mâncători de peşte!”. Nu, nu se strică niciun echilibru natural, peştele trebuie ocrotit, industria noastră piscicolă trebuie încurajată – spune ministrul Agriculturii, un guşter care ocroteşte afacerile acvaculturale ale unor rude foarte apropiate.

Din toată istoria asta alegorică, nuanţată în culori şi personaje fabuloase, să reţinem esenţialul: e un miracol că România, aşa cum a fost ea condusă vreme de 33 de ani, e încă întreagă şi neatârnată. Aşa că urmează întrebarea care ne veghează insomniile: oare câtă vreme ne va mai însoţi norocul? Oare cât timp vom mai pluti la întâmplare, pe mări şi oceane neprietenoase, cu vasul găurit, îmbătrânit, părăsit de marinarii profesionişti, condus de nişte spălători de punţi necalificaţi? Se apropie furtuni mari şi vasul botezat „România” şi-a cam pierdut busola.

Iar lebăda prezidenţială mută pluteşte undeva, la mare înălţime, privind indiferentă şi dispreţuitoare spre fiinţele mici care se agită pe vasul în derivă.