Duminică sărbătorim Ziua Unirii Principatelor Române. O unire făcută de moldoveni şi munteni cu aprobarea marilor puteri, o lucrare gândită de Napoleon al III-lea. Că altfel nu se putea atunci – fără acordul marilor puteri nu se poate nici acum, ceea ce nu înseamnă că între timp lucrurile au stat pe loc.

Nu, n-au stat. Unirea de la 1859 ni l-a dat pe AI Cuza vreme de 7 ani, timp în care ţărişoara care urma să se nască a căpătat instituţii care rezistă şi azi – Cuza a fost un vizionar. În 1866 boierii l-au trimis în exil, preferând un domn străin, Carol de Hohenzollern-Singmaringen. Un rege care a înţeles perfect poporul român şi a lucrat pentru el. Un rege străin căruia i se datorează Constituţia noului stat, numit România, adoptată la 1 iulie 1866.

Pe foarte scurt, asta vom sărbători duminică. O unire care avea să  împlinească destinul unui popor peste 59 de ani. Tot cu acordul marilor puteri. Pentru că altfel nu se putea şi nu se poate. Între timp am pierdut multe – Basarabia s-a tot plimbat de la noi la ruşi până când pierdută a rămas. Dar am şi câştigat multe – o conştiinţă naţională care s-a exprimat foarte clar la 1918, când România a devenit aproape întreagă.

Tot între timp unioniştii aveau să capete diverse înfăţişări, trecând prin fel de fel de eprubete. Una dintre ele s-a vărsat peste noi, acoperindu-ne cu aur, la alegerile din 2020. Dar modele de unionişti şi patrioţi degrabă vărsători de vorbe utile electoral au tot fost de prin 1990 încoace. C-aşa-i istoria unirii, lungă şi întortocheată.

Ce avem acum? Greu de spus. Nu doar noi şi americanii strigăm după „unitate”. Toate naţiile se confruntă cu durerea asta. Covidul 19 ne-a înrăit mai rău decât un război adevărat, cu arme şi duşmani la vedere. De terorişti, de separatişti, de rasişti ce să mai zic, cu ei ne obişnuiserăm.

Bomboana pe coliva anului 2020 a fost populismul. L-am văzut pe Joe Biden cum jura să unească naţiunea americană după ce iresponsabilul Trump a dezbinat-o – după unele păreri definitiv. Greu, old men... Greu de urcat căruţa pe dealul Capitoliului cu bolovanii ascunşi de patriotul populist sub coviltir. Dar posibil, la câtă forţă şi democraţie aveţi voi chiar şi-atunci când sunteţi la pământ. 

La noi cu unirea e mai nuanţat. Îi văd pe-ai noştri patrioţi ce vorbe frumoase scriu şi rostesc despre unitate. Şi ce puţin spre nimic fac în direcţia asta. Ne pricepem la defilări, la adunări, la mitinguri, la discursuri... Şi cam atât. „Unitatea poporului român” a rămas o sintagmă indezirabilă, de nerostit, de pe vremea împuşcatului şi urmaşilor lui fesenişti. Parfumul frăţiei şi unirii celor cu inima română s-a pierdut în ceaţa unei lumi pe care n-o prea înţelegem.

Dar avem şi noi unioniştii noştri. Şoşoceşte Parlamentul de patrioţi unionişti. Mă întreb cum de n-au avut ei ideea unui „Partid al Patrioţilor”, cum de le-a furat-o odiosul Trump. Nu-i târziu, populismul mai are loc în politica românească, noi încă mai credem în vorbe şi promisiuni fără acoperire.

De Ziua Unirii la români am o întrebare cu totul indiscretă: cine cu cine se uneşte? Poartă „botniţă” conspiraţioniştii Covid 19 în Hora Unirii? Se prind în aceeaşi horă Ciolacu şi Orban, Iohannis şi Simion, Şoşoacă şi Voiculescu, Kelemen şi Barna? E o horă ipotetică, anul ăsta nu se poate, dar imaginaţi-vă cum ar fi să vedem minunea asta! 

Să fim serioşi, de mulţi ani încoace funcţionează doar simbolul. Hora Unirii rămâne o amintire a ceea ce a fost odată. Ca o poveste pe care o spunem copiilor şi nepoţilor. „Hai să dăm mână cu mână” nu mai are, la noi, prea multă legătură cu realitatea politică şi socială. Dar e un simbol frumos, căruia îi datorăm tot ceea ce am fi putut fi. Visul Unirii încă trăieşte, ceea ce te duce mereu cu gândul la noi începuturi.