Balamaua este mai mult decât un banal concubinaj între uşă şi tocul ei. Balamaua este un concept istoric. Dintotdeauna, ca să trăiască mai bine decât altul, românul a trebuit să ungă balamaua. Ca să nu scârţâie, ca să se închidă perfect, ca să meargă, vorba aceluiaşi român, ca unsă...

Aşa încât nu miră pe nimeni când un cumpărător de mobilă e bucuros să vadă, în sfârşit, nişte balamale „profi” anexate unor dulapuri. E drept, balamaua profi costă, e scumpă, dar face, n-ai treabă s-o ungi, s-o rogi frumos, s-o gâdili. Funcţionează din start perfect. Că de-aia e profi.

Revenind la „concept”, să remarcăm cum se ung balamalele funcţionărimii publice pe timp de secetă bugetară. Cresc lefurile bugetare. Cum adică? Din nou? Că de-abia s-a dat o creştere. Păi s-a dat, da’ aia s-a topit. A ras-o inflaţia. Acu’ se dă alta, ca să fie bugetarii mulţumiţi, să scape de stresul neuro-psihic şi să muncească cu dor pentru-al patriei spor.

Aici e chestie de balamale bine unse. Dai la bugetari nişte bani, da’ au şi ei grijă să te voteze la alegeri, e o relaţie cu dus-întors. „Loc de bună ziua”, cum ar zice fostul prim-secretar de judeţeană PCR Ştefan Rab. Câştigă şi cel care dă, şi cel care ia. 

Uite, de pildă, un poliţist local cu reprezentare de forţă la sectorul de uns balamaua are o leafă de cam 9.000 de lei pe lună. Plus ce mai pică din sporuri diverse, că te şi miri câte sunt. E mult? Sigur că-i mult, da’ merită omul, are muncă grea, vânează toată ziulica răufăcătorii care parchează pe locuri interzise, prin staţii de autobuz de pildă (am păţit-o, ştiu ce zic...), sau care strigă ca apucaţii vorbe grele pe la petreceri maneliste. 

N-au toţi norocul ăsta, e drept. Cei care lucrează în penitenciare, unde atmosfera e puţintel mai închisă decât prin parcări sau la uşile autorităţilor, au ieşit în stradă ca să ceară mărirea lefurilor. Ei jură că nu câştigă mai mult de 3-4.000 de lei pe lună. Nasol, noroc că mai apar prin celule de-ăia ca Becali, Borcea şi alţi oameni de bine care nu pot trăi fără luxul cu care s-au obişnuit în libertate. Lux care este adus, cu sacrificii, de afară direct în celulele îmbâcsite. Contra cost, desigur.

Ce vreau să spun e că dacă nu ştii cum se unge balamaua n-ai nicio şansă să apuci o leafă cu sporuri bine gândite, bine ticluite şi masiv votate. Se chinuie acum sindicaliştii din învăţământ să apuce şi ei o creştere, cât de mică, a salariilor la cadrele didactice. Dar e greu, e al dracului de greu, ministrul muncii, dl. Budăi, este foarte atent să nu se abuzeze de bugetul sărac al ţării. La creşteri sunt abonaţi doar cei care au uns balamaua, ăia de prin ministere, de pe la agenţiile şi autorităţile statului, pe-acolo dacă afli ce lefuri se suportă de la bugetul ăsta sărac te cruceşti! 

C-aşa-i românul, frăţioare. Experienţa istorică l-a învăţat că nu apuci o viaţă decentă dacă n-ai o relaţie fericită cu balamaua. Ca să te bucuri de-o leafă cât de cât, plus ceva sporuri nesimţite, ai nevoie de balamale „profi”. Bine închegate, bine unse, trainic montate. Iar aşa ceva nu afli decât la instituţiile şi autorităţile statului. Exclus la privaţi. Ăştia nici n-au balamale, deci n-au niciun drept. Lucrează ca proştii ca să ţină patria pe linia de plutire cu care se laudă Ciucă din când în când: „Avem creştere economică peste aşteptări”... Nu mă-nnebuni, dom’ general! De unde-o veni creşterea asta, oare? Precis că poliţia locală are un rol determinant în această afacere.

Concluzia e una singură: nu vă luaţi mobilă ieftină, că n-are balamale „profi”. Şi scârţâie, şi nu se-nchid bine uşile şi dulapurile, şi se pune praf pe haine şi lucruri... Şi nu-i bine pentru viaţa noastră, obişnuită din vechime cu liniştea instalată de nişte balamale bine unse.