Vorbeşte aproape de-o oră. Tacticos, mulţumit de sine, narcisist în toată regula, muindu-şi degetul arătător în gură la fiecare întoarcere de pagină. Şi-s multe paginile raportului antiDNA pe care-l citeşte pentru a doua oară în public. Privindu-l, îmi trec prin minte două gânduri: *dacă şi-ar fi pus nişte cotiere negre, ar fi arătat exact ca un contabil tocilar. Ceea ce, în sinea lui, şi este... *gestul de a-ţi linge degetul îndoind paginile unei cărţi poate fi profund dăunător sănătăţii omului. O ştiu dintr-un roman poliţist, cred că al Agathei Christie. Acolo, unul e omorât-otrăvit pentru că ucigaşul îi ştia acest obicei şi i-a pus niţică otravă pe marginile din dreapta jos ale filelor unei cărţi. Nu ştiu exact de la ce mână era degetul lins cu pasiune mistică de ministrul (in)Justiţiei româneşti. Dar gestul lui trădează un caracter cel puţin îndoielnic.

Tudorel Toader mi-e antipatic. Motiv pentru care s-ar putea să fiu oarecum nedrept. De aceea mă voi abţine cât voi putea de mult să-l înjur, aşa cum de fapt ar merita după felul în care a compromis funcţia publică de ministru al Justiţiei. Ce-mi rămâne? Să spun ce cred despre personaj, pentru că l-am cam ghicit – chestie de „filiaţie” regională, moldavă adică, îi simt de departe pe ariviştii oportunişti de tip Toader. Şi iată ce zic eu că face acum Toader, încercând discreditarea DNA prin „execuţii” publice de tip pesedist: vrea un loc bun, călduţ, bine plătit de la unul dintre cele două partide aflate în coaliţia majoritară. E simplu, nu vă gândiţi la alte filozofii, probleme de conştiinţă, profesia universitară etc. Omul vrea şi el să îmbătrânească într-un partid care-i asigură o pensie bună, o leafă mult peste meritul personal, o „imagine” la televiziunile prietene... Mai ales asta din urmă se lipeşte perfect pe narcisismul ministrului, cum să dea el o televiziune care nu-l contrazice niciodată pe-o muncă ingrată şi nesigură la o Universitate din Iaşi, supus oprobiului umoral al unor tineri zănatici şi deştepţi?! Esclus, vorba regretatului împuşcat de Crăciun.

Aşadar, persoana în cauză vorbeşte mult şi nu zice decât trăsnăi. Nu seamănă cu premiera Dăncilă, care vorbeşte mult fără să spună nimic. El spune, te îmbracă în texte de legi interpretate năstruşnic de mintea lui iscoditoare în aflarea unei căi de salvare a corupţilor din coaliţia majoritară. Doar că nimic din ce spune n-are treabă cu apărarea Justiţiei, a statului de drept, ci cu apărarea corupţilor amici politici. Şi nici cu buna-credinţă, cu Legea şi toate celelalte care ţin de bunul mers al Justiţiei.Codruţa Kovesi s-a apărat. A avut acest drept, ceea ce înseamnă că încă trăim într-o ţară... Mă rog, într-o ţară. A respins acuzaţiile punct cu punct. Ştiţi părerea mea despre cei doi „eroi”, care nu ne lasă să dormim şi ne scot pe străzi ca pe moaştele tuturor sfinţilor: unul merită respectul şi aprecierea noastră, celălalt nu merită nici măcar saliva de pe buricul degetului cu care-şi întoarce paginile „operelor”.

Urmează decizia CSM şi, apoi, a preşedintelui Iohannis. Încep să cred că Dragnea şi Tăriceanu n-au vrut decât s-o martirizeze puţin pe Kovesi, oferindu-i acesteia ocazia unor excelente prestaţii publice, iar preşedintelui un bun prilej să se relanseze într-o campanie de regăsire a aplombului electoral pentru prezidenţialele de anul viitor. O greşeală imensă, sesizată ca atare de toată lumea interesată de subiect. În rest, ce altceva să spui despre încă un demers sinucigaş al coaliţiei PSD-ALDE?! Poate doar că ne-am ameţit cu un ceai amar la un „five o’clock” justiţiar, devansat cu câteva ore...