OPINII 22 martie 2022

EDITORIAL. Ucraineanul din viaţa mea

de Dumitru Manolăchescu | 702 vizualizări

Parafrazez puţin titlul cărţii d-nei Consuela Banciu, „Psihopatul din viaţa mea”, care s-a lansat ieri la Teatrul Andrei Mureşanu. Dar e altă cheie şi alte personaje, chiar dacă şi în războiul pornit de Putin în Ucraina tot de un psihopat e vorba.

O refugiată din Ucraina a vorbit zilele trecute despre „povara” pe care ei, ucrainenii fugiţi din calea războiului, o reprezintă pentru ţările prin care trec sau în care, eventual, rămân. Să declari „îmi dau seama că începem să devenim o povară pentru voi şi lucrul ăsta se va vedea curând” înseamnă să fii cinstit, corect, responsabil. Dar şi conştient că nu ai prea mult de ales. Nu ai alternativă: ori fugi salvându-ţi familia, copiii, părinţii, ori mori sub bombele armatei ruse. E un război în care „fratele mai mare şi mai puternic” îl bate de-l omoară pe „cel mic şi neascultător”.

Drama poporului ucrainean este uriaşă: război, moarte, foame, nedreptăţi, crime strigătoare la cer, neputinţa de a primi ajutor efectiv chiar dacă aproape toată lumea ţine cu tine. Sunt frustrări greu de imaginat şi greu de înţeles de „patrioţii” naţionalişti pur-sânge din vecinătăţi.

Ucraineanul din viaţa mea devine preţios fie şi numai când răspund unei întrebări des puse de falanga anti-ucraineană şi anti-europeană din România: ce avem noi cu Rusia, frate? De ce să ne batem cu ei? Ca să-i apărăm pe ucrainenii care îi oropsesc pe minoritarii români din ţara lor?! Nu merită!

Ba merită, pentru simplul motiv că după Ucraina, la o adică, urmează Moldova de peste Prut. Şi-atunci va fi greu să alegi, va fi greu să admiţi invazia ruşilor într-o Moldovă care îţi este mult mai aproape decât Ucraina. Atunci va trebui să devii, pur şi simplu, un român care îşi apără ţara. Şi, dacă se poate, om. Şi să reacţionezi ca atare.

Adică să accepţi ucraineanul sau moldoveanul din viaţa ta cu aceeaşi înţelegere pe care o ai faţă de fraţii, surorile, părinţii sau copiii tăi care îţi cer ajutorul. Adică să nu te plângi că împarţi o casă cu refugiaţii care nu-ţi ştiu limba, ori că aceşti refugiaţi îţi ocupă nişte locuri prin spitale, prin grădiniţe, prin şcoli.

Până acum vreo câteva zile nici un refugiat din Ucraina nu-şi manifestase dorinţa de a rămâne în judeţul Covasna. Nu ceruse nimeni azil în Secuime. N-a fost prea mare nici cererea de ajutoare umanitare, n-am fost nevoiţi să demonstrăm calităţi biblice precum grija faţă de semenii aflaţi la nevoie, omenia şi altele asemenea. Sunt convins că ne-am fi comportat cu demnitate şi umanism în orice situaţie, dar uite că nu s-a pus problema. Încă. Mai e timp, războiul din vecinătate este departe de a se fi încheiat.

Aşadar, „ucraineanul din viaţa mea” rămâne doar un titlu. O himeră împărtăşită de mulţi români şi maghiari care îşi pun întrebări şi caută răspunsuri: ce-aş face eu dacă aş fi în locul acestor nefericiţi alungaţi din ţara lor? Cât de apăsat sunt de uriaşa nedreptate care li se face vecinilor noştri ucraineni? Şi oare cum l-aş privi pe ucraineanul din viaţa mea dacă rolurile s-ar schimba?!

Măcar din când în când, în momentele esenţiale ale vieţii din lumea care te înconjoară, e bine să afli cine şi ce eşti, cum şi ce gândeşti despre tine şi despre alţii, eventual cum şi ce gândesc alţii despre tine. Războiul de la graniţă este unul din momentele adevărului pe care nu ai voie să le ratezi. Unul din momentele care te pot îmbogăţi sufleteşte punându-ţi în faţă o oglindă.

Este şi unul din motivele pentru care ucraineanul din viaţa mea poate deveni un preţios aliat în cunoaşterea şi respectul de sine, în ciuda tuturor vocilor comod xenofobe care îndeamnă la indiferenţă şi neimplicare în „războiul altora” din raţiuni care se pot rezuma în câteva vorbe definitorii pentru un mod de gândire defect: capul plecat sabia nu-l taie...

Distribuie articolul:  
|

OPINII

De acelasi autor

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.