Greu de trăit la fel ca pe vremuri. Iar „pe vremuri” nu înseamnă pe vremea mea, ci pe vremea copiilor mei. O vreme depăşită, parcă mergi pe contrasens, caşti disperat ochii la tot ce vine din faţă, să nu te plesnească peste bot.

De Ziua femeii am păstrat, totuşi, tradiţia; ne-am dus consoartele ceva mai departe de casă. Cam la 60 de km, spre munte, spre vămi ninse ca în reclamele Coca-Cola. Dar şi spre şiruri de maşini nervoase înjurând şi stropind şanţurile pline de călători fără trotuar. C-aşa-i turismul în staţiunile noastre de interes local-naţional-balcanic.

Nu mai sunt sărbătorile de altădată. Şi cred că nici nu vor mai fi. Lumea s-a schimbat radical şi, probabil, definitiv. Mâncăm, bem, dansăm... Ne facem că ne simţim bine pentru că doar de asta ne-am dus la pensiunea omului gospodar de pe drumul spre munte. Dar  ne auzim oftând din ce în ce mai des. Nu doar pentru că trec anii, trec lunile-n goană şi-n zbor săptămânile trec...

Nu, nu doar de asta. Ci mai ales pentru că în lumea asta se-ntâmplă ceva care ne sperie. Se strică armonia, care şi-aşa era vai mama ei. Se strică visul, se-ascunde speranţa, eşti tentat să plângi, nu să râzi. Laşi televizorul deschis, fără sunet, pe un post de ştiri cât de cât credibil. Doar să vezi ce se mai întâmplă în Ucraina. Ce face Putin, ce mai zice Zelenski, cine pe cine mai omoară, cine pe cine mai bate-n cuie pe cruce...

Din alt colţ de cameră se-aude muzică frumoasă, cântăcioasă, languroasă. Bocelli şi Dulce Pontes. Amore mio... Te uiţi la femeile şi copiii ucraineni refugiaţi de război prin alte vămi şi îl asculţi pe Bocelli. Şi nu se potriveşte decât cu lacrima din ochii pe care încerci să-i ascunzi, că nu de asta ai venit la pensiunea gospodarului. De plâns, de gândit la ce-i mai rău, de pus întrebări existenţiale puteai şi-acasă. Fără să pari slab în faţa amicilor.

În primăvara asta am învăţat că în ucraineană femeii i se spune „jinka”, iar mamei „mati”. Cu „i”-ul ăla muiat la urmă de-ţi vine să-l striveşti sub şenilele tancului pe Putin, rusul care ucide nepăsător, inconştient, criminal tot ce are Rusia mai bun, mai frumos: sufletul mujicului rus. 

Jinka şi mati au devenit simboluri pentru toată lumea civilizată, care se uită la războiul din Europa nu ca la un spectacol cu gladiatori la Colosseum. Jinka şi mati şi-au luat copiii şi-au fugit din calea soldaţilor ruşi ca să trăiască şi să povestească despre ce-a fost. Iar copiii lor vor spune povestea mai departe. Se vor naşte legende, se vor cânta isprăvile eroilor ucraineni luptând cu braţele goale şi murind pentru ţara lor.

Undeva, într-un colţ al memoriei acestor jinka şi mati îşi vor găsi locul şi o mulţime de români care le-au găzduit, le-au hrănit, le-au omenit în vremuri grele. Vor fi cinstiţi cum se cuvine măcar în amintirile refugiaţilor ucraineni, dacă nu şi în cărţile de istorie – pe care, nu-i aşa, nu ştim cine şi cum şi când le va scrie. 

Da, e oarecum ciudat dar femeile, copiii şi bătrânii refugiaţi în România sunt norocoşi. Ei văd la noi oaza din deşert. Locul în care eşti la adăpost de bombe, în care ai ce să mănânci, în care oamenii sunt buni, darnici, omenoşi.

Noi nu mai vedem demult lucrurile în lumina asta. Dar războiul lui Putin ne ajută să înţelegem altfel viaţa, oamenii, idolii. Pandemia? S-a ridicat starea de alertă azi-noapte. Un rău după altul, dar primul s-a cam dus.

Războiul altora a devenit şi războiul nostru. Războiul şi Pandemia au dat un sens neaşteptat vieţii multora dintre noi. Unii s-au descoperit, alţii s-au regăsit, unii s-au despărţit. Mulţi români au înţeles abia acum ce e bine, ce e rău, ce e frumos, ce e urât, ce e omeneşte şi ce nu.

Pandemia s-a încheiat cumva în coadă de peşte. Au murit vreo 64.000 de români. În războiul din Ucraina nu mor români, suferă şi mor ucraineni şi ruşi. Mulţi, puţini, Dumnezeu ştie. Nu-mi dau seama cum şi cine îi numără. Ştiu, în schimb, că în România noastră săracă, alţi sărăciţi de război îşi găsesc un loc, o mângâiere, o vorbă bună. La acest examen al omeniei sufletul românesc a luat o notă mare.