În mod normal, nimeni nu le are pe toate. Adică nu poţi, de pildă, să fii şi la Putere şi în Opoziţie, cum vrea Tăriceanu; să fii prieten cu Dragnea, să-l sprijini în mai toate încercările, dar să-l reduci la tăcere când vine vorba de candidatul alianţei de guvernare la Preşedinţia României, cum vrea acelaşi; să nu prea vrei amnistie şi graţiere, dar să ceri o ordonanţă de urgenţă pentru revizuirea sentinţelor, tot de Tăriceanu e vorba; n-ar prea vrea suspendarea preşedintelui Iohannis, dar nu i-ar displace să-i ţină locul măcar o lună de zile.

Cum se cheamă jocul ăsta pervers? Românii au o vorbă cam fără perdea, dar extrem de potrivită pentru manechinuitul şef de Senat: şi cu dânsa-ntrânsa, şi cu sufletu-n Rai. E perfectă pentru jocul la prea multe capete al preşedintelui ALDE, iar dacă mă-ntrebaţi pe mine, cred că nu-i va ieşi niciunul: Tăriceanu nu va fi preşedintele României, chiar dacă Dragnea va renunţa la candidatură în favoarea preţiosului aliat; nu va ieşi bine nici în faţa românilor, nici în faţa Europei, nici în faţa lui Putin cu „subtilităţile“ lui populiste; n-are anvergură, n-are carismă, nu e credibil – e un portret aproape robot pentru cum NU trebuie să fie un candidat la preşedinţia României.

Şi totuşi, pentru că are un partid mic dar oportunist, format în majoritate din cei care au părăsit sau au fost daţi afară din PNL, PDL, PSD şi PMP, Tăriceanu îşi permite jocuri mari. Cum ar fi, de pildă, schimbarea legilor Justiţiei, îndepărtarea procurorilor şefi incomozi, adoptarea OUG care să-i favorizeze pe politicienii condamnaţi sau cu procese pe rolul instanţelor. Uniunea Europeană îi stă-n gât, pentru că stă cu ochii pe guvernare şi pe respectarea unor reguli fără de care România s-ar fi întors acum în feudalism, acolo unde, mai mult ca sigur, Tăriceanu şi Dragnea ar fi fost conte de Dâmboviţa şi baron de Teleorman, stăpâni absoluţi peste trupuri şi suflete chinuite de iobagi ascultători.

Nu-mi dau seama câtă încredere poate să aibă Dragnea în „amicul“ de campanie Tăriceanu. Oricum, Dragnea nu pare să aibă încredere în nimeni, nici măcar în juna primăriţă Firea, cea care n-a binevoit să apară la nunta fiului unic. Aşa că alianţa celor doi se va duce de râpă cu prima ocazie mai serioasă, care se apropie odată cu anul electoral 2019. Nu se vor bate ca doi orbeţi, dar se vor ignora, iar Tăriceanu nu va mai participa la proiectele populisto-masochiste ale şefului PSD. E de înţeles, aşadar, că tot ce poate face Dragnea pentru propria salvare în faţa Justiţiei omeneşti este să se folosească acum de Tăriceanu, după care să-l părăsească.

Convingerea mea, pe care cred că deja o ştiţi, este că vor pierde amândoi, vor rămâne în Opoziţie după 2020 şi niciunul nu va fi preşedintele României. Ce vom câştiga noi din asta? Mai multă coerenţă, mai puţină demagogie, mai puţin populism ieftin, dar toate vor avea un preţ pe care poporul român va trebui să-l plătească în cunoştinţă de cauză. Anii care vor urma dezastrului economic instaurat de populismul PSD-ALDE vor fi foarte complicaţi, iar oglinda care ni se va pune în faţă va arăta adevăratul chip al unei ţări care trăieşte de câtva timp într-un soi de somnambulism periculos. S-ar putea să nu ne placă ce vedem, dar ăştia suntem!

Îmi vin mereu în minte vorbele regelui Mihai, rostite în Parlament prin 2011: „Nu văd România ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri“. Remarcabil şi onest. Dar ce ştiu politicienii despre care tocmai vorbirăm despre părinţi şi copii, ţară şi popor, sacrificiu şi onestitate, curaj şi datorie?!