Sepsi Sf. Gheorghe este o echipă de fotbal care naşte pasiuni şi procese de intenţie. Finanţată de un om care produce pâine. Echipa asta a crescut ca Făt Frumos, într-un an cât alţii în 10. Mă rog, n-a rupt gura târgului chiar din prima, dar a crescut şi, dacă o vom (vor) lăsa, va creşte.

Să traduc acest „vom” lăsa: suntem părtaşi la bucuriile şi suferinţele echipei, patriotismul local acţionează indiferent de etnie, eu mă simt părtaş la succesele şi înfrângerile lor chiar dacă nu mă duc la meciuri, nu strig „Hajra Sepsi” şi nu mă pup cu patronul. Sunt un mic fan al unei echipe care chiar a început să joace fotbal. Dar nu o vom ajuta niciodată dacă vom pretinde de la ea să facă imposibilul.

La meciul imposibil de miercuri, cu FCSB, din finala Cupei României, am fost puţin împărţit: oricum aş fi ţinut cu Sepsi, pentru că urăsc tot ce înseamnă fanatismul fotbalistico-religios al lui Gici Becali. Şi nu-mi plac vedetismele unor „stelişti” care cred că 15 milioane pentru tatuatul Denis Man înseamnă valoare de mare jucător de fotbal. Nu înseamnă nimic 15 milioane, cei care cumpără şi vând fotbalişti se uită la tot ce înseamnă locul de unde vii, campionatul în care ai jucat, patronul care te vinde sau te cumpără. Iar aici Gigi Becali este un nimeni. Prin urmare, n-o să-i dea nimeni 15 milioane de euro lui Becali pentru Denis Man sau Florinel Coman.

Să-l lăsăm pe Becali în plata Domnului căruia îi plăteşte dividende şi să vedem ce-aş fi putut să am eu împotrivă să câştige Sepsi. Păi, în primul rând, calitatea mea de român. Naţia mea de la Traian şi Decebal, dacă nu de la Burebista sau Facerea Lumii încoace. Cum să câştige o echipă din Ţinutul Secuiesc ocupat de propaganda guvernului ungar o Cupă care se cheamă „a României”?! Blasfemie, frate, greu de acceptat.

Uite că n-a câştigat-o. Ceea ce nu înseamnă că am fost bucuros. Chiar dimpotrivă, pentru că în mintea mea Burebista, Decebal şi Traian n-au jucat fotbal, ei erau ocupaţi cu autostrada Deva-Lugoj. Dar e de domeniul evidenţei că fotbalul românesc e la pământ, pentru că fotbalul copiază obiceiurile societăţii. O societate puternică, deşteaptă, inteligentă, harnică, talentată naşte sporturi de echipă puternice. Fotbalul se numără printre ele. Tenisul nu, tenisul este un sport individual, ţine doar de tine şi, eventual, de părinţii tăi care-şi vând casa ca să te poţi tu antrena la o Academie de tenis adevărată.

Ce vreau să spun: nu e o „Cupă” glorioasă. E o aiureală de Cupă care, e drept, îţi oferă ocazia să te faci de râs în UEFA. Eventual să vinzi nişte jucători dacă prinzi un meci bun. Cam asta îşi doreşte Becali. Nu ştiu dacă Sepsi ar fi făcut o figură mai frumoasă în Cupele Europene, dar asta nici nu mai contează.

Sepsi s-a prezentat onorabil în această finală Covidată. Nişte tâmpiţi de la FRF (dac-ar fi doar tâmpiţi încă ar fi bine...) au lăsat echipa şi fără principalul ei marcator, István Fülöp. O ditamai Federaţie Română de Fotbal s-a scremut să nu dea un răspuns la o întrebare pusă cu vreo două săptămâni înainte de oficialii Sepsi Sf. Gheorghe: bă, Federaţie, băiatul ăsta, István al nostru, are nişte cartonaşe, poate sau nu poate să joace în meciul cu FCSB fără să ne daţi apoi meci pierdut cu 3-0?

Alţi „oficiali” extrem de bine plătiţi de FRF n-au fost în stare să dea niciun răspuns. N-au ştiut, sau n-au vrut. Adevărul e că orice răspuns ar fi fost condamnabil, pentru că o dăduseră în bară judecând total aiurea o pricină identică între FCSB şi Dinamo. Dar aşa se-ntâmplă când ai nişte regulamente şi legi cu găuri mai mari decât şvaiţerul – care e, totuşi, o brânză bună... Oficialii de la FRF au stat, ca nişte nesimţiţi, în tribune, asistând la un joc pe care este posibil să-l fi viciat prin neasumarea unei decizii. Sper că patronul Sepsi, dl. Dioszegi, le-a arătat măcar obrazul...  

Aşa încât, nu vă pierdeţi cu firea pentru această victorie lipsită de glorie a bucureştenilor, cu un gol favorizat de frica unor fotbalişti din Secuime care şi-au depăşit condiţia ajungând în finala Cupei României. Dar încercaţi, în acelaşi timp, să judecaţi corect nesecatul izvor de naţionalism feroce al trupei bucureştene, manifestat la cheful cu suporterii de după meci. Cum altfel să-ţi impui valoarea decât invitându-i pe unguri afară din ţară?! Asta chiar dacă în echipa din Sf. Gheorghe nu joacă decât 3-4 etnici maghiari. Pentru „miticii” bucureşteni prezenţi la cheful de la Berceni, important era să le rupă gura „ungurilor” care strigă şi înjură în limba lor maternă şi, de multe ori, împotriva României la Sf. Gheorghe.

Cred că asta se cheamă „reciprocitate”. De valoare, oricum nu poate fi vorba la această finală a Cupei României.