Ce vedem zilele astea la turci şi la ucraineni se strecoară în minte, coboară apoi în inimă şi nu ne lasă să dormim liniştiţi. Ne împleticim în gânduri care răsar din durerea pe care o simte omul văzând durerea altor oameni. 

Într-o parte e vorba de suferinţa unor oameni care luptă pentru libertatea lor, pentru ţara lor. Ei mor într-un război pe care nu l-au vrut, pe care nu l-au pornit. Mor bombardaţi de alţi oameni, care mor şi ei în schimbul unor haine de blană furate din teritoriile ocupate pentru soţiile, mamele sau bunicuţele mândre şi zâmbitoare... Sute de mii de soldaţi cu sute de tancuri şi arme omoară mii de oameni nevinovaţi pentru a le cuceri ţara, pentru a le învinge voinţa, pentru a-i supune. 

Dincolo, la turci, e vorba de relaţia om-natură, de un cutremur pe care nimeni nu îl putea anticipa, de construcţii proaste, de salvatori. De salvatori mai ales. De oameni care salvează alţi oameni. Minunat lucru!

Mă întreb ce simte pompierul, medicul, omul care scoate de sub dărâmături, din moloz, din moarte un alt om? Cât de mare i se face inima, câtă bucurie îi inundă sufletul? Sigur, există şi reversul medaliei, care, din păcate, e mult mai des întâlnit. De sub dărâmături se scot mai ales cadavre, oameni care nu mai pot fi salvaţi. 

Salvatorul trebuie să fie un om puternic, un uriaş cu inima de piatră?! Probabil da. Altfel n-ar putea rezista durerii şi suferinţei pe care o vede, pe care o simte, pe care pune mâna. Dar uriaşul acela cu inima de piatră are un moment în care devine mic, neînsemnat, un biet om pe care-l dor toate şi mai ales îl doare sufletul. Un om care, după ce iese din tură, nu poate nici măcar să plângă, pentru că asta îl dezarmează. 

Şi Ucraina, şi Turcia poartă un război. Şi Ucraina, şi Turcia agonizează. Ucraina poate fi salvată de arme sofisticate dăruite sau cumpărate de la prieteni, de braţe şi inimi de soldaţi puternici. Pe termen scurt, Turcia este într-o situaţie mai delicată: turcii vor trebui să gestioneze efectele „amnistiei în construcţii”, să descopere şi să judece urmările corupţiei şi hoţiei care încep să devină vizibile în oraşele dărâmate aproape în totalitate de cutremurul catastrofal. 

Până când turcii vor regla aceste conturi, până când îşi vor reveni din suferinţă şi durere, din agonia în care se zbat acum, până atunci în ţara sultanilor acţionează salvatorii. Zeci de mii de oameni din toate ţările Europei şi ale lumii încearcă să scoată alţi oameni încă vii de sub dărâmături. Să pună pe picioare, să facă să meargă lucrurile într-o ţară care va trebui să fie reconstruită pe ici-pe colo, prin părţile esenţiale.

Printre ei se află şi aproape 100 de salvatori din România. Aceşti salvatori merită recunoştinţa şi preţuirea Turciei, dar şi recunoştinţa şi preţuirea noastră. Pentru că ei exprimă la modul cel mai vizibil caracterul onest, empatic, altruist al unei bune părţi a poporului român. Încerc să scriu, fără să mă împiedic, al „majorităţii poporului român”. Acum, salvatorii români sunt eroi în Turcia când scot din moloz trupuri încă respirând. Când vor veni acasă, salvatorii vor redeveni anonimi. Pe ei se vor bate, o vreme, televiziunile şi politicienii oportunişti în criză de imagine. Apoi se va aşterne liniştea. 

O linişte deranjată de coşmarurile nocturne de care niciun om, oricât de tare ar fi el, nu poate scăpa după o experienţă de salvator printre dărâmăturile blocurilor distruse de cutremur în Turcia.