OPINII 23 decembrie 2020

EDITORIAL. Revoluţia din Decembrie după 31 de ani. Atunci şi acum

de Dumitru Manolăchescu | 2132 vizualizări

La final de an, în mod obişnuit ziariştilor li se cam termină „muniţia”. Vorbele capătă tot mai puţin sens, devin importante lucruri cu adevărat esenţiale: cozile la mari şi mici magazine, porcul sacrificat în bătătură, brazii, curcanii, colindele, musafirii sub formă de rude apropiate şi, dacă se poate, trecute prin infecţia Covid 19. Bucurii, nervi, agitaţie.

Cu 31 de ani în urmă, pe vremea asta, tocmai ne eliberaserăm de comunism – sau aşa credeam noi atunci. Între timp nu ne-am lămurit ce-i ăla comunism, la ce-a fost el bun şi cât rău a făcut. Dar nu ştim mai nimic nici despre capitalism, la noi a fost o cumetrie permanentă, doar chinezii au reuşit să o încurce mai tare.

Pe 22 decembrie, cam cu vreo două ore înaintea prânzului, coloanele de manifestanţi de la IMASA şi IAME se întindeau pe bulevardul de la Gară spre sediul Comitetului judeţean de partid. Am ajuns puţin după ei în piaţă pentru că mă chinuia un picior de pe care tocmai tăiasem ghipsul. Acolo, ce să vezi, bucurie mare, oameni de tot felul, megafoane, staţii cu amplificatoare, voci care încurajau mulţimea: „Nu vă fie frică, Ceauşescu pică!”. Şi-a picat. În scurtă vreme s-a ridicat cu elicopterul de pe Comitetul Central şi... dus a fost. Urlete, urale, îmbrăţişări în piaţa actualei Prefecturi.

Euforia generală a durat câteva ore doar, în seara aceleiaşi zile a început să se tragă, să se dea ordine aiurea, să se pună în operă scenarii de film de război. Gărzile patriotice ocupau poziţii pe creste de dealuri, eram avertizaţi că urmează un desant aerian dinspre Vâlcele, sau o formaţiune de tancuri ruseşti dinspre Chichiş,  oameni înarmaţi păzeau Tipografia, Spitalul, sediul noii Puteri – o putere cu „p” mic, se încropeau nişte găşti mai mult sau mai puţin onorabile, care se chinuiau să ţină lumea în frâu, să nu se omoare prea mult unii pe alţii – cu intenţie sau din nebăgare de seamă.

Erau atacate sediile Securităţii şi Poliţiei, dar puţini securişti mai rămăseseră la locul de muncă, în vreme ce poliţiştii se străduiau să apere de anarhia previzibilă instituţiile vechii şi noii Puteri. Peste o zi aveau să primească arme şi muniţie toţi cei care îşi doreau să tragă în „duşmanii noului regim democrat”, ceea ce a produs mare degringoladă, răniţi şi morţi nevinovaţi. N-au fost mulţi la noi, dar au fost.

La 31 de ani de atunci se pune de-un Guvern al ultimei speranţe. O dreaptă nesigură şi sfioasă ca majoritate parlamentară se străduieşte să-i convingă pe români că ţara poate fi adusă pe linia de plutire şi chiar modernizată, reformată, extrasă din groapa în care au împins-o nenumăratele guverne pesediste, ţărăniste, useliste din alte vremuri recente. Nu-mi dau seama cât succes vor avea PNL-USR-PLUS-UDMR în, aş zice, „ultima repriză” a unui meci pe care graba şi nepriceperea noastră îl duc în nesfârşite prelungiri. Îmi doresc să reuşească, pentru că miza este enormă: existenţa noastră, a copiilor şi nepoţilor noştri într-o Românie europeană. Adică normală, sau măcar apropiată de normal, câtă vreme ce dracu mai e normal într-o lume cuprinsă de febra Covid 19, 20, 21 şi câte virusuri vor mai veni peste noi.

În oceanul de amintiri şi speranţe legate de Revoluţia din Decembrie nu-mi dă pace o întrebare concretă a acestor zile: ce ministru îşi va asuma resuscitarea Educaţiei şi Învăţământului românesc?! La Sănătate vine Vlad Voiculescu, ceea ce e foarte bine. Cine are curajul să-şi asume Educaţia? Este, de departe, cel mai dur examen pe care îl va da noua coaliţie de guvernare. Sper să nu văd acolo două doamne care par încă în cărţi pentru acest minister: Anisie şi Turcan. Nu m-a impresionat traseistul necesar Sorin Câmpeanu, dar el este oricum mult peste ceea ce reprezintă ca imagine şi inteligenţă persoanele feminine sus-amintite. Şi spun asta cu părere de rău, pentru că nu sunt deloc misogin.

Cumva, nu ştiu exact cum, după 31 de ani românii au pus de-o nouă Revoluţie. Paşnică, până una-alta. Şi atunci, şi acum maghiarii au punctat esenţial. Este „firul roşu” care leagă cele trei decenii de existenţă post-revoluţionară. Singurul, din câte îmi dau eu seama.

Distribuie articolul:  
|

OPINII

De acelasi autor

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.