Sprinţarul ministru al Educaţiei, dl. Sorin Câmpeanu, a devenit prilej de glume cu perdea printre politicieni. Altfel, însă, dumnealui este un personaj sobru spre sumbru, deloc predispus la glume uşurele. Vorbăreţ când mai bine ar tăcea, chestie de care nu-şi dă seama. Aşa încât o comite din când în când. Cum ar fi zilele trecute, când, analizându-şi propria copilărie şi întreaga evoluţie de la „mic” la „mare”, a ajuns la concluzia că şcolerii din ziua de azi sunt prea pretenţioşi când vor să aibă WC-ul în interiorul şcolii, nu în fundul curţii: „Nici noi n-am avut condiţii mai bune şi uite că mulţi dintre noi am făcut performanţă”...

„Noi” înseamnă, probabil, generaţia de miniştri-funcţionari-agenţi guvernamentali patronată de PSD-PNL-UDMR. „Performanţa” este chiar funcţia bine plătită de statul român. Păi dacă a putut Câmpeanu să ajungă ditamai ministru al Educaţiei, iar Budăi mare ministru al Muncii, făcându-şi nevoile la WC-urile turceşti cu care le-a înzestrat copilăria moştenirea balcanică, de ce n-ar putea şi Gigel din Polovraci să suporte acelaşi tratament binefăcător 50 de ani mai târziu, visând la o funcţie guvernamentală?!

Pare logic. De ce să vrei WC-uri civilizate, curate, cu apă curentă la chiuvete funcţionale, când lumea se zbate în crize de tot felul, iar guvernul ţării nu are bani decât pentru bugetarii din ministere?! La urma-urmei, budele turceşti sunt la fel de folositoare, îţi faci treaba şi fugi cât mai repede cât mai departe, nu pierzi timpul criticând inutil mizeria din capul unor miniştri care n-au depăşit gândirea din epoca fanariotă a ţărilor române. Plus că tradiţia e importantă, iar tradiţia nu la wc-urile englezeşti ne duce.

În acelaşi context se înscrie şi continuarea declaraţiei d-lui Câmpeanu: „Toaleta din curte n-are legătură cu calitatea educaţiei”. Nu ne-a spus dl. ministru cu ce are legătură toaleta din curtea şcolii, dar putem bănui. E limpede, educaţia nu se face la WC-ul împuţit din fundul curţii, de ăla nici n-ar trebui să aibă nevoie nişte copii sănătoşi la minte şi la trup. Educaţia se face în băncile din clase friguroase, cu mănuşi în mâini, că bani de lemne la sobe nu-s. Educaţia se face cu învăţători luminaţi de lămpi cu gaz şi cu înjurătura „ruptă din rai” din gura profilor iuţi la mânie. 

Adevărul e că n-a existat un ministru al Educaţiei, unul măcar, care să nu ne fi vorbit despre „calitatea educaţiei”, „reforme” şi alte bazaconii cu repetiţie. Toţi miniştrii post-decembrişti şi-au pus amprenta pe budele din fundul curţii, lăudându-se cu „reformele” gândite doar de ei şi de partidele lor. 32 de ani ne-am scăldat în „reforme” puturoase binecuvântate de preoţi la fiecare început de an şcolar, ajungând astăzi să vorbim, să scriem, să plângem sau să râdem pe acelaşi subiect gingaş ca hârtia igienică lipsă la apel în şcoli: mizeria toaletelor combinate, româno-turceşti, care nu ne împiedică să devenim oameni mari şi importanţi, miniştri, preşedinţi de partide, parlamentari, directori...

Căci, nu-i aşa, în ghiozdanul fiecărui copil nevoit să se uşureze la buda turcească a şcolii stă pitită o funcţie bine plătită în Guvernul României. În „latrinele bau-bau” din fundul curţii, neluminate din lipsă de fonduri, copiii nu se prea se duc, de frică. Dascălii mai corpolenţi rabdă şi ei, pentru că n-au regim de budă specială şi aventura se poate termina urât. Aşteaptă cu toţii rectificări şi bani din PNRR. De la UE, cum ar veni, căci nici la WC nu putem merge fără asistenţa Uniunii Europene...

Între timp, ministrul Educaţiei se lasă certat părinteşte de generalul premier: „Sorine, fă ceva cu reforma asta, că pute rău”. „Am înţeles, să trăiţi! Pasăm problema la primării, să se ocupe ei, că de-aia le-am crescut lefurile”...