Vine acasă diaspora. Vin acasă oamenii care îşi frâng spinările muncind prin alte ţări luminate de lire sterline, euroi sau dolari. Vin acasă şi oameni care îşi frâng nu spinările, ci degetele subţiri specializate în şmechereli, escrocherii, furăciuni, crime, prostituţie. Toţi sunt ai noştri. Odată cu banii pe care-i aduc sau trimit acasă, aduc sau trimit acasă bune sau proaste obiceiuri. Prin satele de baştină îşi fac conace de prost gust în care speră să îmbătrânească vreodată ei sau urmaşii lor.

Între timp, România nu-i mai recunoaşte. La graniţe sunt opriţi de pandemie. Se răţoiesc, se revoltă, se încing, nu acceptă reguli. Sunt obosiţi, sictiriţi, cu nervii la pământ. Cum să accepţi o carantină de 10-14 zile când tu ai venit la tine-n sat ca să le arăţi cât de mare şi tare eşti?!

Mulţi dintre ei par picaţi din Lună. Nu ştiu nimic despre certificatul verde, despre ce trebuie să faci la vamă, despre documentele pe care e musai să le completezi şi să le semnezi, despre rigorile unor legi care nu te lasă să împrăştii coronavirusul pe oriunde îţi trece ţie prin cap şi picioare.

Revolta lor a găsit un partid disponibil să-i apere. Din fericire, e singurul şi nu e credibil. AUR, prin George Simion, ameninţă cu mari mitinguri de protest împotriva oricăror restricţii impuse la vămi: să treacă, să intre, să meargă pe unde vor românii din diaspora, nu contează dacă sunt sau nu purtători de viruşi mortali. Aşa încearcă ei să câştige electoratul ameţit, debusolat, marcat de munca grea din ţările care i-au adoptat de-a valma pe români.

Strategia asta funcţionează doar parţial şi nu va avea succesul pe care mizează extremiştii de pretutindeni, uniţi într-un populism greţos, nuanţat geografic şi geopolitic. Ai noştri sunt sub umbrela Rusiei, alţii îşi găsesc alte adăposturi de vreme rea. Se acoperă fiecare cu ce poate, cu ce-l duce mintea.

Dar populismul AUR nu are nicio legătură cu dramele reale pe care le trăiesc românii din Diaspora. Cu copiii şi bătrânii lăsaţi să se descurce cum or putea în ţară, trăind cu gândul la cele trei-patru săptămâni de vacanţă pe care le vor petrece împreună de Crăciun, de Paşti sau de Sfânta Marie. Populismul acestui fragment toxic de democraţie parlamentară se referă la un singur deziderat: voturile celor suficient de disperaţi ca să creadă tot ce li se spune, tot ce li se promite.

Nu e corect, nu e cinstit, dar se întâmplă. De-aia mă întristează cohortele de români care năvălesc de sărbători în ţara de baştină aducând cu ei un amalgam de sentimente-senzaţii-trăiri-porniri: sfială, revoltă, încredere în sine, lehamite, tristeţe... Plus ura faţă de sistemul învechit care funcţionează într-o Românie cu instituţii nereformate. Plus orgoliul omului care are şi poate oriunde în lumea asta mare, dar nu şi în ţara în care s-a născut.

Aceşti oameni vor avea din ce în ce mai puţine legături cu ţara. Ei vor construi în Italia, în Anglia, în Spania, oriunde vezi cu ochii, bucăţica lor de Românie, renunţând chiar şi la „casele de vacanţă” pe care şi le-au făcut în ţară. Dar în inimile lor va bântui pustiul unui dor inexplicabil şi netratabil.

Îi văd îngrămădindu-se la vămi, urlând şi blestemând ţara şi regimul corupt care-i ţine la graniţe, neînţelegând că Diaspora nu înseamnă doar etalarea bogăţiilor acumulate „afară”, ci şi umilinţa cu care, ajuns în ţară, trăieşte posesorul unui statut social incert.

 Diasporenii aleg preşedinţi, aduc miliarde de dolari în România şi măresc PIB-ul ţării. Poate de aceea nu suportă „răul tratament” care îi obligă să stea 12 ore la coadă la graniţe, sau două săptămâni în carantină din cauză de Covid 19. Dar, cumva, cândva, aceşti oameni vor trebui să se obişnuiască cu ideea că Diaspora nu înseamnă doar bogăţie, ci şi durere.

La plecarea din România, după Revelion, vor duce în ţările în care muncesc nu doar oale cu sarmale şi afumături de porc, ci şi un dor de care nu vor scăpa niciodată, oricât de mult şi-ar dori: dorul de ţara în care s-au născut. O ţară care îi va trata mereu ca pe un „rău necesar”.