EDITORIAL. „Răul cel mic” loveşte de la înălţime
Mulţi se întreabă ce va reţine istoria în legătură cu mandatul preşedintelui Klaus Iohannis. Dacă trec peste meritul „răului mai mic” în comparaţie cu „răul mare” care înseamnă PSDragnea, atunci nu mai rămâne mare lucru din imediat cinci ani de preşedinţie Iohannis.
N-aş fi vrut să scriu textul ăsta, am fost şi sunt încă un susţinător al acestui „rău” mai mic, dar nu pot să nu văd cât de slab, temător şi nehotărât este preşedintele României. E drept, a avut ghinionul să fie contemporan cu o majoritate electorală profund toxică, mult prea numeroasă pentru slăbuţa democraţie românească de cumetrie. Cred că cel mai mult a regretat mandatul ăsta prezidenţial d-na Carmen, în mintea căreia n-a intrat nicio secundă ideea de „primă doamnă” sensibilă la durerile poporului, empatică şi graţioasă, în acelaşi timp sprijin hotărât şi devotat intereselor ţării al cărei preşedinte este soţul ei.
Având un adversar politic atât de toxic şi înrăit, preşedintele n-a reuşit să treacă peste caracterul duplicitar şi nehotărât al profesorului de ţară, ardelean molcom, care se iubeşte pe sine mai mult decât îşi iubeşte elevii. A rămas izolat, închis în cuşca electorală din care n-a ieşit decât rar, foarte rar şi mai întotdeauna neconvingător.
Mă întreb ce l-a oprit să vorbească mai hotărât, mai des, mai aplicat, mai convingător despre marile teme ale României distruse de o coaliţie vădit antieuropeană. I-a fost teamă? N-a fost convins că e necesar un asemenea discurs? A calculat cu sânge rece nişte şanse iluzorii la Prezidenţiale, lăsând ţara la cheremul unor penali?
Am sperat, spuneam, să nu fiu nevoit să scriu un asemenea text. Dar n-am mai rezistat auzindu-l cât de „aproape hotărât” este dl. preşedinte să declanşeze un Referendum pe Justiţie în ziua alegerilor europarlamentare. Mă iritaseră mult şi îndelungile tăceri prezidenţiale atunci când românii fierbeau în suc propriu, dar ideea de a subordona totul unui nou mandat la Cotroceni m-a dat pe spate. Nu ştiu ce înseamnă „aproape hotărât”, dar sintagma e cu totul aiurea, oricât de prieten ai fi cu preşedintele. „Aproapele” ăsta l-a urmărit în tot ce-a făcut în aceşti cinci ani: aproape că i-a apărat pe magistraţi, aproape că a luptat cu corupţia penalilor, aproape că a însemnat ceva pentru România pe plan extern. Peste tot eşti tentat să pui „aproape”, iar asta nu-i deloc în regulă.
Nu ştiu ce-o fi în capul şi-n inima lui (ce-ar mai fi să ştiu...), dar omul Iohannis e la fel de ceţos ca preşedintele Iohannis. Nu şi-a dezvăluit bucăţica aia de suflet pe care românii o tot aşteaptă de la „boierii mari” de la Cuza încoace. Iar asta nu-i deloc în regulă, nici măcar în perspectiva unor alegeri în care, la ora asta, pare să nu aibă adversar. Sunt tentat să spun că, în aceşti aproape cinci ani de domnie, Iohannis a fost un preşedinte prea departe de oameni şi prea aproape de propriul scaun. Nu-l poţi acuza de ilegalităţi, de hoţii, de alianţe nefireşti, dar nici nu-ţi vine să-l baţi, frăţeşte, pe umăr în semn de solidaritate şi încurajare. E rece, distant şi preţios; mai rece decât madam Olguţa Vasilescu, mai distant decât Mugur Isărescu, mai preţios decât Varujan Vosganian.
Şi totuşi, pentru a scăpa de „răul cel mare”, probabil că voi alege „răul cel mic”. Aşa a fost cam toată istoria noastră post-decembristă, văd că ne urmăreşte în continuare blestemul „răului cel mic”. Mai avem câteva luni bune până la Prezidenţiale, dar nu-mi fac mari iluzii. Oricum, tot e bine că am reuşit să aflu cu cine votez la Europarlamentare, probabil nu-i momentul să-mi doresc mai multe la acest început de an.