Importăm tot soiul de lucruri, le ştiţi. Ne e lene, nu merită, n-avem voie sau nu ştim să le facem. E complicat şi să te gândeşti la asta, dară-mi-te să le judeci. Europa Naţiunilor, Lumea globalizată ne-au schimbat deprinderile, ne-au şi dat, dar ne-au şi luat. N-a fost şi nu este o tragedie. E normal, când îţi place să umbli liber prin Lume trebuie să te gândeşti că există şi un revers al medaliei.

Reversul ăsta ne-a adus un virus pervers şi aproape perfect. Unul care omoară subtil, se strecoară insidios, nu ştii de unde-l iei, ajunge să stai lângă un amic un sfert de oră şi a sărit pe tine chiar dacă ăla din faţa ta e normal şi sănătos. E un virus de import. Degeaba îi blestemăm acum pe chinezi, care l-au produs dintr-un şarpe şi-un liliac într-o piaţă umedă. Nu ne ajută. Trebuie să luptăm cu el cu arme pe care nu le prea ştim şi nu prea le avem.

Mă uit şi eu, ca toată lumea, la televizor – ce Doamne iartă-mă altceva să fac? Vecinul construieşte ceva, are un burghiu care-ţi trece prin creier câteva ore pe zi, dar merge, e vremea potrivită să dărâmi, să sfredeleşti, să găureşti, să muţi ziduri. Se acceptă. Televizorul dat tare mi-l arată pe dr. Rafila. Un tip cursiv şi logic de care m-am îndrăgostit. El zice aşa: „Vârful epidemiei la noi va fi cam la o săptămână după Paşti. Apoi vom coborî. Dar starea de distanţare socială va dura cel puţin un an de zile, până când va exista pe piaţă un vaccin eficient care să ne imunizeze”.

Greu de înghiţit pastila asta amară... Un an de distanţare socială care urmează unor luni de stat în casă?! Adică un an în care să n-ai voie să mergi cu gaşca la cârciumă, să bei o bere şi să te agăţi de gâtul vecinului de masă după ce aproape două luni nu ţi-ai văzut decât soţia, câinele sau... soacra? Un an în care preşedintele Iohanis ne va spune în fiecare zi-seară-noapte să nu ne dăm mâna, să nu ne îmbrăţişăm, să stăm cuminţi pe curul nostru? Nasol, de ce să mai trăieşti? Cum să stai carantinat-izolat-dizgraţiat-însingurat un an de zile? Te şi simţi vinovat: bă, ce dracu’ am făcut, unde-am greşit, ce n-a mers?

Da, astea sunt nişte întrebări pe care ar cam trebui să ni le punem până să ieşim la grădina Şugaş cu prietenii. Dacă o mai fi vreun Şugaş, vreun Kolcza, vreun Big-mama-tata sau alte grădini-restaurante prin oraş după un an de „secetă” socială comunitară. Grea viaţă pentru hoteluri-restaurante- cafenele, extrem de complicat pentru turismul românesc abia renăscut cu prilejul voucherelor de vacanţă – răul necesar pe care acum încep să-l înţeleg.

Până atunci, să vedem cum stăm cu Covid 19 în judeţul nostru. Stăm binişor. Avem 14+5 la Spitalul din Sf. Gheorghe. 14 internaţi, din care jumătate sunt medici. Alte 5 persoane sunt suspecte de Covid. S-a înregistrat şi primul pacient vindecat externat din spital. Sper să fi fost aplaudaţi, el şi medicii care s-au ocupat de caz, nu-i uşor să înfrângi perfidul Covid.

Am avut noroc. Şi noi, şi vecinii din Harghita – care n-au, din câte ştiu, nici un caz. Am fost ajutaţi: nu s-au întors prea mulţi români şi maghiari de peste hotare. Poate pentru că nici n-au plecat prea mulţi prin Italia şi Spania, poate şi pentru că sunt mai înţelepţi şi-au înţeles că nu-i bine să-ţi îmbrăţişezi părinţii sau rudele pe vreme de Covid. Au venit acasă unii care munceau în Ungaria, dar ungurii stau şi-acum mai bine decât noi la numărul de infectaţi, aşa că respectivii n-au fost o problemă. Ne-a tras în jos, ne-a creat o mare problemă Austria, cu o staţiune în care, din câte am înţeles, se ştia de coronavirusul chinezesc cu mult timp înainte ca turişti din România şi alte ţări apropiate să meargă acolo la schi. Au ştiut onorabilii austrieci, dar au tăcut chitic. Mi-am adus aminte de un film american cu rechini care atacă şi omoară oameni pe plaje prin California: primarul respectivei staţiuni n-a închis plajele pentru public decât după vreo 5 morţi... Cum să distrugă el bugetul primăriei?! Vorba pistolarului: bugetul sau viaţa?!

Aşadar, stăm destul de bine. Avantajele „centrului”, norocul celui mic şi slab. Poate ne ajută şi munţii, ne-au ajutat mereu, de ce n-ar face-o şi- acum? E şi chestie de proaste obiceiuri: „străinaşii” noştri nu fac chefuri şi nunţi cu sute de oameni gata infestaţi, sunt mai liniştiţi, unii dintre ei se mulţumesc cu „mici” tâlhării pe la casele bătrânilor singuri – Sântionlunca, Hăghig şi câte-or mai veni. 

Serios vorbind, avem motive să sperăm că vom rezista onorabil şi în următoarele două-trei săptămâni, la sfârşitul cărora vom atinge „vârful” epidemiei în ţară. N-ar trebui să uităm, însă, că un comportament responsabil din partea noastră în ce priveşte distanţarea socială şi izolarea la domiciliu ajută enorm întreaga comunitate. Nu sunt doar vorbe, gândiţi-vă că mai avem un an de recluziune liber (?!) consimţită, ar trebui să învăţăm deja „lecţii de stat în casă”.