A mai trecut o sărbătoare. România a împlinit 101 ani. 1918 lasă amintiri, dureri, întrebări şi uimiri nepatriotice: câte secole mai trebuie să treacă până când să ne sărbătorim „maturitatea”? Când nu va mai zbura patriotismul călare pe ghiuleaua tunului?

Anul ăsta de 1 Decembrie am fost şi înălţat, dar şi jignit în sentiment. Să-ncep cu sfârşitul: n-am avut nici măcar umbra unei fanfare militare în carne, oase şi alămuri la Sf. Gheorghe. Iar Ziua Naţională fără fanfară militară e ca nunta fără lăutarii care-ţi cântă de inimă albastră la cinci dimineaţa. Are Ciucul, are Braşovul, are Vrancea, are Buzăul, au toţi vecinii noştri... Noi nu şi nu! Am văzut, apoi, nişte avioane jigărite pendulând ameninţător deasupra Prefecturii. La ce bun? Să vadă copiii ce „avioane de luptă” de la paşopt avem noi? Păcăleală curată. Mi-a plăcut, în schimb, discursul prefectului Sebastian Cucu, probabil ultimul în această calitate, a vorbit omul din suflet, şi-a amintit de gânditori celebri, a sunat altfel decât ne obişnuiserăm. Retragerea cu torţe – ce să zic, tot de tobe şi alămuri ţine, fără muzica fanfarei dată la maxim luminile n-au sens.

Dar jignirea cea mare a venit când am citit mesajul transmis naţiunii feisbuciste de primul puşcăriaş al ţării cu prilejul Zilei Naţionale. Da, frate, Liviu Dragnea a vorbit cu naţiunea pe Facebook. I-a povestit despre sacrificiile pe care le-a făcut el pentru ţară, cum a renunţat el şi la libertate pentru România. Cum să nu te-apuce nervii capului şi jalea inimii?! Stă omul ăsta cumsecade, suferă sacrificatul ăsta în închisoarea corupţilor, criminalilor şi violatorilor şi noi ne bucurăm de Ziua Naţională? Doliu trebuia să purtăm pe haine şi în inimi, nu cocarde tricolore. Lacrimi de crocodil trebuia să avem pe faţă, nu zâmbete luminoase.

Logic vorbind, panarama asta de fost şef de trib pesedist confundă voit România cu Partidul în numele căruia a furat, a traficat influenţă, a corupt. Câtă neobrăzare, cât tupeu să ai ca să crezi şi-apoi să transmiţi şi altora că România îţi e datoare, când tu şi gaşca ta de potentaţi aţi lucrat ani de zile împotriva intereselor ei fundamentale?!

M-am simţit jignit pentru că Ţara înseamnă, întâi de toate, oamenii care o argumentează. Sunt unul din cei 19-20 de milioane, sau câţi om mai fi pe-aici şi pe-afară, şi mă consider vizat de o „jignire în masă” a unui politician corupt ispăşind o condamnare de trei ani jumate cu executare.

Altfel, 1 Decembrie 2019 la Sf. Gheorghe a fost o sărbătoare tipică unei provincii dominate numeric de etnici maghiari: din glasurile câtorva sute de români a izbucnit un strigăt de luptă şi mândrie naţională. Nu ştim exact cu cine luptăm, cred că ne cam confundăm inamicul, dar sigur suntem mândri că suntem români. Că rămânem români, că noi de-aicea nu plecăm, că suntem suflet din sufletul neamului şi-i cântăm bucuria măcar de Ziua lui Naţională. Ca să fiu în ton cu Coşbuc, eu m-am ocupat puţin şi de „amarul” din sufletul românului naţionalist luminat, dar nu în exces.

Şi tot nu-mi pot reţine o întrebare: ajunge o Zi Naţională ca să te-mpaci cu ceilalţi şi cu tine?!