De la preţul pâinii la pensiile de lux nu-i decât un pas. Dar e unul solid, care trece pe la Consiliul Înţelepţilor din Germania, pe la sindicatul brutarilor din Turcia, pe la câştigurile nesimţite ale unor parlamentari români şi chiar pe la Marcel Ciolacul nostru cel de toate zilele. Adică trece prin toată viaţa noastră aşa cum e ea.

„Liberté, egalité, fraternité”! Ce frumos sună, nu s-a depreciat de la Revoluţia franceză încoace. Pentru că despre asta-i vorba, la urma-urmei. Dar să vedem cum funcţionează.

Preţul pâinii a tot crescut la noi, şi nu doar la noi, în ultima vreme. Ţi-e frică să cumperi o pâine mai mare, că se usucă şi nu merită să dai la porcii vecinului pâine uscată de 10-15 lei kilul. Asta nu-i neapărat rău, adică nu-i rău să mănânci pâine mai puţină, pentru că uite ce zice un şef de sindicat al brutarilor din Turcia: „Pâinea este alimentul de bază pentru societăţile stupide. Consumul pe cap de locuitor în Turcia este de 210 kg, faţă de 40-50 kg în ţări precum Norvegia, Suedia, Danemarca, Anglia, Japonia. Dacă societatea noastră este săturată cu pâine, guvernanţii pe care-i avem rămân la conducere vreme de 20 de ani”. 

Curajos sindicalistul turc, îl cheamă Kolivar, ceea ce la români ar părea un nume predestinat. A fost arestat imediat, va fi judecat pentru „un discurs al urii”. Dar s-ar putea să aibă dreptate, înclin să cred că nici consumul românului, cifrat la 90 kg pe an, nu e chiar unul mic – de fapt, e cel mai mare din Uniunea Europeană. E drept, noi n-avem un Erdogan, dar am avut un Ceauşescu, un Iliescu... Mâncam multă pâine şi pe vremea aia, deci cam pe-acolo suntem. Şi cine ştie ce ne mai aşteaptă la câtă pâine mâncăm!

Să trecem acum la episodul următor: Consiliul Înţelepţilor din Germania, format din cinci economişti care sfătuiesc guvernul de la Berlin, recomandă majorarea impozitelor nemţilor bogaţi, pentru a-i putea ajuta astfel, în condiţii de crize multiple, pe cei săraci. Vă spune ceva recomandarea asta? Mie îmi spune că la ei s-ar putea să se poată, dar la noi cu niciun chip nu se poate, chiar dacă preşedintele Camerei Deputaţilor, social-democratul Marcel Ciolacu, pare să-şi dorească puţintică justeţe socială în contextul măririlor anunţate la pensii: „Nu pot accepta ca o pensie de 1.800 de lei să se mărească cu 270 de lei şi o pensie de 18.000 de lei să se mărească cu 2.700 de lei”. 

Da, domnule Ciolacu, chiar aşa e! Trebuie să avem grijă ca toată lumea să treacă peste anii grei care vin. Aş vrea să nu fiu de acord, dar nu pot să nu-ţi dau dreptate. Întrebarea e cât de sinceră şi eficientă în plan practic este declaraţia asta. Adică nu ajunge doar s-o spui, trebuie s-o şi faci. Cu orice preţ aş zice, dacă chiar aşa gândeşti tu şi partidul pe care-l conduci! Păi pot nemţii ăia şi noi nu?!

Da, noi suntem altfel, n-avem treabă cu sloganul care a cucerit lumea la 1789. Adică nu cu tot, vrem doar libertate. Egalitatea nu-i bună, e discreditată de socialismul ceauşist şi, înaintea lui, de teoria evoluţionistă a lui Darwin. Iar fraternitatea e o tâmpenie când fiecare luptă doar pentru el. Sunt câteva zeci de parlamentari români care muncesc cu spor nu doar în Parlament, unde stau doar două zile pe săptămână, ci şi în teritoriu, unde nu-i vede nimeni, precum şi, mai ales, la tot felul de locuri de muncă invizibile.

Valeriu Nicolae, un activist refuzat de politica românească coruptă, a făcut cercetări şi a constatat ce câştiguri enorme au unii parlamentari. N-o să dau decât două exemple: senatorul Streinu Cercel declară circa 1.400.000 de lei pe an, bani câştigaţi „cinstit” de la vreo 8 locuri de muncă. Omul este senator, director de departament la Universitate, medic primar, conduce două teze de doctorat, desfăşoară activităţi medicale şi de proprietate intelectuală, cum ar veni. 1 milion de lei pe an ia doar ca „persoană fizică independentă”. Calculaţi dvs. cât câştigă senatorul Cercel pe lună, dar mai ales calculaţi cum, unde, când şi cât mai doarme omul ăsta! Sau, că tot n-am mai auzit de el în ultima vreme, câte minute îi răpeşte Parlamentul României, de unde vine o bună parte din suma amintită la început.

Celălalt exemplu se referă tot la un pesedist, d-na deputat Maya Teodoriu. Dumneaei este mai modestă, nu lucrează decât în trei locuri: Parlament, Institutul de cercetări juridice şi SNSPA. De unde adună cam 250.000 de lei într-un an. Bani puţini pe lângă pensia de 357.576 de lei pe care o ia ca fostă judecătoare la CCR.

Vi se pare că citiţi sume de pe altă planetă? Nu, sunt sume livrate de generosul stat român, care acceptă cumulul de funcţii şi pensii nesimţite, dar nu îndrăzneşte să impoziteze masiv câştigurile care depăşesc orice limită a bunului simţ social. Acelaşi stat care vrea să mărească pensiile cu 15% pentru toată lumea, doamne fereşte să discrimineze pe cineva: 270 la amărâţi, 2.700 la bogaţi. Totul în condiţiile în care bugetul e pe butuci şi singura noastră speranţă sunt banii de la UE, pe care nu prea ştim cum să-i aducem în ţară de deştepţi, eficienţi şi cinstiţi ce suntem.