O moţiune de cenzură ar trebui să fie treabă serioasă. De dorul lelii sunt ălelalte, moţiunile simple, care nu înseamnă nimic chiar dacă sunt votate de o majoritate de conjunctură. Dar „cenzura” presupune restricţii. Ştiu asta de pe vremea când ziarele erau citite şi cenzurate de o „direcţie a presei” care tăia ce nu convenea PCR. Aşa erau vremurile, bune-rele, acum ştim, măcar unii dintre noi, ce am greşit, unde am greşit, când am greşit. Sau ce, unde şi când am făcut ce n-ar fi condamnabil să facem şi azi, când democraţia ne arată o mulţime de drumuri înfundate, impracticabile, luminate fals de becuri chioare.

PSD creşte în sondaje, dar e jenant pentru fanii partidului să audă mereu şi urmarea: „fără să facă nimic”. Nasol, cum să nu facă nimic Ciolacu, Grindeanu, Firea şi urmaşii DDT-ului de tristă amintire?! (DDT nu e doar soluţia aia otrăvită de dat pe buruieni, eu am tradus iniţialele astea la un mod ceva mai personal: Dragnea-Dăncilă-Tăriceanu. De tristă amintire, într-adevăr...).

Aşa că depun o moţiune de cenzură activii din PSD. O moţiune susţinută periculos de inabil de un prim-vicepreședinte Grindeanu care nu va scăpa cât va trăi el de imaginea fatală cu Dragnea ţinându-l de mână în drum spre prima lui zi de lucru ca premier al României. Şi nici de aia în care preşedintele Iohannis îi dă lecţii de comportament într-o încăpere plină de elefanţi... Omul ăsta, de Grindeanu vorbesc, are o faţă de reuşit fără loc la orice examen dă în viaţa lui. O suficienţă ofensivă, dublată de un facies cu bărbia înainte de încăpăţânat care nu e convingător nici când doarme.

Dar, nu-i aşa, ce nu fac pesediştii pentru partidul lor? E nevoie de o moţiune de cenzură şi, mai ales, de propaganda care o însoţeşte: partidele de la Putere fură banii europeni (atenţie Codruţa!), nu cresc lefurile şi indemnizaţiile, vor să taie pensiile speciale, ne fură libertatea cu vaccinuri. Crime peste crime, ucigaşi în serie în toată regula...

Culmea e că dau şi lecţii: „Parlamentarii Puterii participă la dezbateri, dar nu votează, ceea ce înseamnă că le e teamă de rezultatul votului” – acuză Grindeanu. Minte-scurtă ăsta uită anii de zile în care partidul în care face acum pe deşteptul ca prim-vice nici măcar nu-şi lăsa parlamentarii să intre în sală în momentul votului. De curajoşi ce erau, of course.

N-are nicio şansă moţiunea asta, partidele de la Putere or fi ele certăreţe, dar au o majoritate suficient de solidă şi nici prostii insurmontabile n-au făcut încă; iar PSD-AUR n-au suficientă credibilitate în Parlament – ajunge să-i asculţi sau să-i priveşti mai mult de un minut ca să-ţi dai seama ce catastrofă ar însemna instalarea la guvernare în 2021 a naţionalismului populist pe care nici măcar Iliescu-Vadim n-au reuşit să-l impună la vremea lor – iar Ion Iliescu şi CV Tudor erau nişte semizei faţă de Ciolacu-Simion-Şoşoacă.

Dar un rezultat al acestei zbateri inutile despre o moţiune de cenzură post-pandemie există totuşi: PSD îşi lansează candidatul de premier în persoana lui Alexandru Rafila. Un tip cu trecut înceţoşat, prezent ambiguu şi viitor îndepărtat. Un doctor găsit în ultima clipă de pesedişti, căruia i s-a microcipat o sarcină extrem de complicată: să salveze imaginea de partid învechit, înrăit, fără specialişti, lipsit de valori pe care o are acum PSD.

A fost o lună iunie care mă duce cu gândul cu 50 de ani în urmă. Adică la fel de urâtă. De-aia e aproape aiurea să spui acum, după abia câteva zile toride: e atât de cald încât ţi se topesc gândurile în vorbe sleite. Nu se potriveşte nici măcar când subiecţii sunt nişte politicieni lipsiţi de o minimă valoare.

Foto arhivă