EDITORIAL. O lecţie dură despre viaţă şi moarte
Am primit pe WhatsApp un text la care nu trebuie să adaug mare lucru. Mi l-a trimis Mihai Dumitru, un tânăr de 37 de ani, participant activ la alergătura continuă pe care o confundăm adesea cu viaţa, cu fericirea, cu împlinirea dorinţelor, cu frustrări şi orgolii deşarte... Descifrăm în text tristeţe şi un început de revoltă, dar rămânem cu alte întrebări: ştim ce este fericirea şi cum se ajunge la ea? Starea de bine, liniştea interioară, echilibrul fiinţei noastre şi al celor de lângă tine înseamnă pentru noi şi altceva decât nişte vorbe inutil înţelepte? Suntem conştienţi, oare, că de cele mai multe ori viaţa trece pe lângă noi ca o fâlfâire de aripă-n zbor? Ori când ajungem să înţelegem acest adevăr simplu este, de regulă, puţin cam târziu?!
Iată textul postat de Mihai pe FB:
„Am început ziua de azi ca pe una normală, obişnuită, cu drumul la serviciu, gânduri, planuri, perspective pentru azi şi zilele care urmează. Pe la prânz văd o postare pe FB şi aproape îmi scapă telefonul din mână. O fostă colegă îşi lua la revedere pentru totdeauna de la soţul ei (şi el fost coleg): „Nu s-au inventat cuvintele care să descrie durerea lăsată în urmă de tine, dragostea mea. Te vom iubi mereu, tati!”.
Am înţepenit. N-are, mă, cum! Mă interesez rapid şi aflu că Sorin nu mai e. A murit în câteva ore în ciuda tuturor eforturilor celor care au încercat să-l salveze. AVC. Avea 30 de ani împliniţi în urmă cu o săptămână, o viaţă de cuplu frumoasă şi o familie împlinită acum 6 luni cu o fetiţă adorabilă.
Pe parcursul vieţii se-ntâmplă să cunoşti nişte oameni pe care îi simţi că sunt oameni faini. Aşa era Sorin. Un om de o blândeţe ieşită din comun, mereu cu zâmbetul pe buze, mereu pozitiv şi cu vorbe încurajatoare la el. Unul din oamenii ăia care-ţi transmit energie pozitivă indiferent în ce rahat emoţional eşti, chiar dacă pe moment nu-ţi dai seama şi despre care, oricât de urât la suflet eşti, nu ai cum să zici lucruri nasoale.
Ce vreau să zic: când se-ntâmplă câte o chestie ca asta ar trebui să ne punem nişte întrebări şi să facem o analiză asupra modului în care ne trăim viaţa. Majoritatea dintre noi alergăm agitaţi prin viaţă, ne zbatem să ne facem „un rost”, sacrificăm aproape tot ce ne face bine sufletului în alergarea asta permanentă după lucruri materiale despre care credem că o să ne facă fericiţi. „Trag tare acum, sacrific câţiva ani ca să-mi iau casa visurilor sau/şi maşina pe care mi-o doresc” sau orice alte lucruri pentru care alergăm zi de zi din ambiţia de a realiza diverse dorinţe şi oricât de multe reuşim să îndeplinim, mereu apar altele.
Avem impresia că dispunem de tot timpul din lume să le facem pe toate şi le amânăm exact pe alea care nu trebuie amânate. Am uitat că viaţa nu e ceva garantat, am uitat că nu suntem nemuritori şi nu mai ştim să apreciem faptul că suntem vii, sănătoşi şi activi.
Sper să nu uit foarte curând felul în care mă simt azi şi mai sper ca ziua asta să nu fi trecut degeaba. Am simţit nevoia să scriu lucrurile astea pe FB pentru Sorin, pentru mine şi pentru cine va mai avea răbdare să citească. Faceţi-vă planuri, urmaţi-vă visele, îndepliniţi-vă dorinţele, dar aveţi grijă de voi şi preţuiţi viaţa şi lucrurile simple din ea care vă bucură sufletul! Drum lin, Sorine!”.
Asta e şi nu sunt prea multe altele de spus. Nu există o lecţie de viaţă mai dură decât moartea şi e bine să descoperim la timp înţelesurile ei. Dacă textul tânărului Mihai vă ajută, cu atât mai bine. Dar nu ştiu exact ce, poate o experienţă de viaţă ceva mai cuprinzătoare, mă face să cred că nimic nu ne poate opri din cursa asta nebună spre a face totul mult prea bine şi mult prea mult, cursă stresantă la capătul căreia nu vom descoperi luminiţa salvatoare, nu vom fi nici mai bogaţi şi nici mai înţelepţi. Pentru că nu luminiţa aceea e scopul, ea ne însoţeşte pe drum. Noi ar trebui să învăţăm s-o vedem, s-o protejăm, să-i întreţinem arderea. La urma urmei, nu atingerea vârfului e frumuseţea, ci drumul până acolo.