Un regizor român, un scriitor de piese de teatru maghiar, o trupă a Teatrului Andrei Mureşanu din Secuime, o ceată de români înfierbântaţi dintr-o asociaţie care se numeşte „Calea Neamului”. Şi-o seară de Ziua Naţională pentru premiera spectacolului „Nu chiar 1918” la Sf. Gheorghe. Trotil curat! N-au cum să nu explodeze dacă le pui pe toate la un loc în România centenară. N-au cum să intre într-o firească noţiune de „1 Decembrie altfel”, adică de 1 Decembrie şi cu umor, şi cu inteligenţă, şi cu răbdare. Şi cu patriotism, se-nţelege, dar numai cu patriotismul de paradă pe care l-am văzut toată ziua la televizor sau pe viu în faţa Prefecturii Sf. Gheorghe.

De-aia am stat în casă de Ziua mea Naţională. Pentru că eu o văd altfel. Pentru că suport şi umorul, şi trăirile „altfel” în legătură cu ziua asta. Pentru că nu-mi place festivismul patriotard. Şi pentru că, de pildă, n-am ce să reproşez unui dramaturg şi-unui regizor – Szekely Csaba şi Cristian Ban – care imaginează într-o piesă de teatru o relaţie români-maghiari de fiecare zi bazată pe valori comune normale, lipsită de ură interetnică reală, de trăiri şi mesaje politice absconse. Pentru că pot să plâng atunci când îmi aud Imnul, dar pot să înţeleg şi Imnul altora, după cum pot să înţeleg şi că vecinul meu maghiar nu e deloc fericit când aude Imnul nostru. Ce-o fi atât de complicat?!

Cred că avem nevoie mai mult decât oricând de umor şi, dacă nu cer prea mult, de puţină inteligenţă. Dacă ne lăsăm manipulaţi de o clasă politică majoritar analfabetă şi de idei xenofobe ne ia dracu’ rapid. Uite ce frumos zice dramaturgul Szekely Csaba despre piesa pe care a scris-o: „Nu chiar 1918 este o piesă cu surprize. Pare o comedie uşoară, dar are şi o parte întunecată: vorbeşte, la o scară mai mică, despre corupţie, şantaj şi  legăturile necurate care alcătuiesc un sistem. Ne arată ce am realizat din idealurile din 1918 şi cum ne simţim în ţara asta la 100 e ani după Marea Unire. Ne arată de fapt relaţia dintre bani, fericire şi patriotism în România de azi”.

Este un text pe care l-aş pune în ramă şi l-aş face cadou tuturor patrioţilor care în loc de creier şi inimă au partid şi drapel tricolor – mutatis mutandis, remarca e valabilă şi în cazul patrioţilor de etnie maghiară. Dar mi-aş mai pune măcar o întrebare: cum să mă duc să protestez împotriva unei piese de teatru pe care încă n-am văzut-o?! De ce să agit tricolorul românesc, de ce să strig măscări? Doar pentru că nişte „patrioţi” m-au informat că piesa asta e o impietate, o ameninţare la adresa Neamului românesc? Ca să ţi se facă frică de prezent nu e nevoie să mergi prea departe în istoria românilor, te poţi opri, de pildă, la felul în care a sfârşit marele cărturar Nicolae Iorga.

Cred că dacă „Nu chiar 1918” ar fi fost o carte, nu o piesă de teatru, ar fi sfârşit arsă pe 1 Decembrie în faţa Teatrului Andrei Mureşanu – ceea ce ar fi putut naşte un conflict interetnic major. Moment periculos pentru oamenii normali, români sau maghiari, dar plin de pilde patriotice pentru cei care nu acceptă nici măcar într-o piesă de teatru alte păreri, alte drapele, alte simţiri. Nu ştiu cine este „Calea Neamului” şi nici nu mă interesează, s-au descalificat protestând de maniera în care au făcut-o.

Sper să nu ajungem prea curând să ne ardem steagurile, cărţile, ziarele, vorbele, autorii. Sper să ne străduim şi chiar să înţelegem câte ceva din creaţia artistică a oamenilor de lângă noi, îndeosebi a celor care văd altfel decât noi ziua de ieri, de azi şi de mâine, să privim cu deschidere şi umor propria noastră viaţă şi, dacă se poate, să respectăm şi să îngăduim şi părerile altora – chiar dacă ne tulbură, chiar dacă ne contrariază, chiar dacă ne întorc pe dos uneori. Altfel şi românii, şi maghiarii din Secuime vor fi mereu nişte manipulaţi, nişte proşti şi nişte ipocriţi. Dar niciodată patrioţi.

Sigur, momentul a fost folosit politic de primarul Antal Arpad, care a cerut o anchetă a Poliţiei în legătură cu „manifestaţia neautorizată” de pe 1 Decembrie din faţa TAM. O aiureală, trăim din replici, ca la teatru, putem bănui şi cine le suflă actorilor vorbele. E clar, nu foloseşte nimănui, dar de ce să nu pună şi  edilul şef nişte paie pe-un foc etnic care abia mai pâlpâie?!