EDITORIAL. Noi cu noi: duşmanul meu sunt eu
Am rămas noi cu noi. Duşmanul a dispărut sub bocancul primului chinez coronavirusat de la lilieci, şerpi sau alte fiinţe vii pe care europenii nu pricep de ce le-ar mânca vreodată cineva. Coronavirusul nu poate fi un duşman recognoscibil câtă vreme nu are trup. Deci nu se pune. Ce mai rămâne?
Rămânem noi cu noi. Cu fricile, obiceiurile, reflexele, instinctele, genele noastre. Cu nestăvilita noastră dorinţă de a trăi. Oricum, numai să mai vedem lumina zilei în dimineaţa care ar trebui să vină. De aici vine şi o altă frică logică: duşmanii noştri suntem noi. „Mama mea sunt eu” se poate traduce şi altfel: duşmanul meu sunt eu...
N-ar fi fost nevoie de-un cioban vrâncean sau de-un coronavirus chinezesc ca să ştiu asta. Dar situaţia aproape mă obligă s-o spun: cel mai mare duşman al omului este omul. Cum ziceau strămoşii romani? „Homo hominis lupus”. Este, desigur, un aforism care nu merită băgat în seamă pentru că aparţine unui latin care a trăit cu vreo 200 de ani înainte de Hristos. Cum adică omul să fie inamicul omului?!
Eu mi-am adus aminte de Plaut ăsta când am auzit la radio că nişte frumoşi, deştepţi şi patrioţi româno-italieni n-au acceptat carantina într-un hotel bine utilat, respectabil chiar, din Piteşti, scuipându-i şi bătându-se cu jandarmii pentru că drepturile omului, libertatea şi toate celelalte vorbe din Magna Charta au fost făcute doar pentru respectarea egoismului, inculturii şi prostiei lor. „Bă, v-am salvat PIB-ul, fir-ar voi ai dracu’ să fiţi de români jegoşi, şi-acum nu ne primiţi în ţară?!”. Cam asta-i ideea, nu merită comentată, dar important e că există şi că am tot auzit-o zilele astea. Mă mângâie doar gândul că maimuţele astea vorbitoare nu sunt Diaspora, ci nişte biete grupuscule care, din nefericire, ne-au făcut mereu de râs peste tot pe unde s-au dus să fure, să şmecherească, să hoţească. Cam la fel cum ne-au umplut de viruşi idioţii iresponsabili care n-au recunoscut că vin din „zonele roşii” ale Planetei, ditamai foşti şefi în Poliţie, senatori, oameni cu funcţii importante în stat.
Pe de altă parte, cred că acest virus poate să ne salveze, să ne adune, să ne ajute să ne regăsim prieteni, familii, origini, pasiuni. Îmi spunea un tânăr ardelean rătăcit de vreo 15 ani prin Capitală că se va întoarce la rădăcini, la pământ, la natură, la viaţa simplă, frumoasă şi înţeleaptă. Da, o criză care aminteşte de sfârşitul lumii îţi poate da şi idei bune. E de văzut cât de repede uităm de viaţa simplă şi frumoasă după ce trece criza.
Starea de urgenţă? E de bine, era nevoie, îmi pare rău doar că preşedintele Iohannis n-a fost mai dur, mai rău, românul cere autoritarism precum pomii apă, altfel ne contaminăm cu toţii de prostie ofensivă. Un lucru îmi este foarte clar: dacă scăpăm teferi din coronavirusul ăsta vom putea ridica o statuie corpului medical, începând de la huliţii Arafat, Costache şi Vela şi terminând cu asistenţii, infirmierii cărători de izolete, poliţiştii expuşi pericolului contaminării în fiecare clipă. Dacă nu, dacă vom începe să murim pe capete, ca italienii şi spaniolii, normal, tot ei vor fi principalii vinovaţi.
O să închei în aceeaşi notă optimistă, cu o cugetare a purtătorului de cuvânt al Arhiepiscopiei romano-catolice din Bucureşti, Francisc Doboş: „Din viaţa asta nimeni nu iese viu”. Mi-a plăcut. Biserica Ortodoxă Română pare să fie de aceeaşi părere de vreme ce încurajează în continuare enoriaşii să vină, să pupe şi să se roage la icoanele din sfintele noastre lăcaşuri de cult. Cu alte cuvinte, cu Dumnezeu înainte spre viaţa de dincolo...