Ieri am avut două ore proaste şi una bună. Nu mă confesez public la toate orele mele proaste, la cele bune nici atât, ar ocupa inutil prea mult spaţiu şi timp, dar orele de ieri cred că merită spuse.

Mai întâi a fost o lectură fugitivă pe un manual numit „Ortografia şi punctuaţia”, autor Adina Grigore, manual care „se adresează tuturor elevilor din clasele primare şi gimnaziale şi cuprinde aspecte teoretice şi practice privind scrierea ortogramelor şi omofenelor, precum şi utilizarea semnelor de punctuaţie în construcţia comunicării”. 

Aţi înţeles cum devine treaba?! Nepoţica mea de clasa a 4-a învaţă în vacanţă cum se scriu „ortogramele şi omofenele”, că aşa-i şcoala românească, deşteaptă şi inovativă, dă de lucru copiilor în timpul liber... 

Ce învaţă copiii de la d-na Adina Grigore? Iată un exemplu: „Am cumpărat decât două cărţi”. Aşa ştie autorul manualului că se foloseşte „decât”. Dacă nu-i spune nimeni că e greşit, aşa învaţă şi copilul să scrie şi să vorbească. Şi ne mai mirăm că maghiarii n-au încredere în performanţele unei limbi violate chiar de cei educaţi-plătiţi s-o protejeze...

N-ar fi singurul exemplu de „ortografie şi punctuaţie” aiurea, de singular şi plural folosite anapoda, de virgule nepuse la locul lor. O să mă întrebaţi, desigur, în ce calitate o critic eu pe d-na probabil profesoară Adina Grigore. Răspund fără pic de modestie: 1. În calitate de ziarist bun cunoscător al limbii materne, inclusiv al locului în care se pun virgulele. 2. În calitate de bunic grijuliu cu educaţia nepoţilor lui. 3. În calitate de român care îşi aminteşte nişte versuri preţioase ale poetului moldovean Alexei Mateevici: „Limba noastră-i o comoară, în adâncuri înfundată. Un şirag de piatră rară, pe moşie revărsată”...

Pentru un profesor-învăţător-autor care îi învaţă pe copii să scrie corect urmând exemplul „am cumpărat decât două cărţi”, mi se pare că limba noastră-i o comoară mult prea adânc înfundată...

Apoi a fost David Popovici la 100 metri liber la Mondialele din Japonia. Geniul nostru nu şi-a revenit din şocul provocat de prestaţia slabă de la 200 metri. Şi nu pun geniul între ghilimele pentru că tânărul înotător român chiar este o persoană specială, gândeşte şi vorbeşte nemaipomenit, poate fi o pildă pentru toţi cei care nu ştiu cum să-şi găsească un drum în viaţă. 

Doar că, în Japonia, David al nostru a îmbătrânit puţin, a ruginit puţin, poate a vrut prea mult şi n-a reuşit să atingă nicio performanţă notabilă, lăsând poporul român, altfel însetat de performanţe nemeritate, fără norma de optimism rezervată din start. În treacăt fie spus, un popor ciudat, atipic, unul care pierde câte ceva în fiecare zi şi totuşi nu învaţă deloc să piardă...

Dar am avut şi o oră bună. Aceea în care am citit despre înfiinţarea noii Agenţii pentru Monitorizarea şi Evaluarea Performanţelor Întreprinderilor Publice. O agenţie care va rezolva toate problemele companiilor de stat, abonate la ineficienţă, corupţie, incompetenţă. Desigur, o agenţie cu aproape 100 de angajaţi extrem de bine plătiţi, ca să nu fie supuşi tentaţiilor; mită, şpagă, trafic de influenţă, nepotism – „calităţi” intrate deja nu doar în folclorul, ci şi în gena românească. 

O agenţie care ne va scoate din rahatul bugetar în care ne-au băgat „specialiştii” proastelor guvernări de toate culorile politice, altfel miniştri de toată isprava, doar că aveau prostul obicei să confunde buzunarul statului cu propriul buzunar – prin extensie se poate citi „buzunarele clientelei de partid”.

O agenţie care, peste câţiva ani, va fi controlată la rândul ei de o Autoritate de Monitorizare şi Evaluare a Performanţei Agenţiei pentru Monitorizarea şi Evaluarea Performanţelor Întreprinderilor Publice. Prescurtat: AMEPAMEPIP... 

Şi ieri n-a fost marţi, tradiţionala zi cu trei ceasuri rele, şi n-am atins subiecte sensibile precum Ucraina, „idioţii utili” pro-Kremlin din Parlamentul României şi altele asemenea... 

Dar sperăm mereu la mai bine, la mai mult, la mai înalt. Şi nu ne dăm niciodată bătuţi, şi nu ştim niciodată să pierdem. Şi nu ne duce pe noi în ispită, şi ne izbăveşte de toate ceasurile rele pe care ni le dăruiesc, cu sau fără voie, şefii din orchestra bugetară în care suntem obligaţi să cântăm.