Tartorul Revoluţiei anticeauşiste şi anticomuniste din 1989, l-am numit aici pe ceauşistul şi comunistul de omenie Ion Iliescu, şi-ar dori să nu-i mai căutăm pe vinovaţii masacrelor din zilele şi nopţile Revoluţiei din Decembrie. Oarecum firesc, după 30 de ani nici Edmond Dantes, devenit conte de Monte Cristo, nu se mai răzbuna pe cei care îl obligaseră să stea 14 ani în celula de la Chateau d’If, de ce i-am mai căuta noi pe autorii morali şi fizici ai celor peste 1.000 de morţi la Revoluţie?!

Uite că suntem mai tari decât Edmond Dantes, vrem să ştim adevărul şi vrem să fie pedepsiţi criminalii care au produs atâta durere pentru nimic. Nu morţii lui Ceauşescu sunt problema, ci morţii lui Iliescu, ai Armatei şi rămăşiţelor securiste care au tras ca demenţii după ce dictatorul şi-a luat zborul.

Mi-e greu, de fapt, să uit cum a fost. În fiecare an, în fiecare decembrie  îmi vin în minte imagini ale acelor zile: îngrămădeala de la manifestaţia de pe 22 decembrie din faţa Comitetului judeţean al PCR (actuala Prefectură), atmosfera incendiară întreţinută de doi tipi pe care nu-i mai văzusem în oraş şi care au şi dispărut după aceea; chipul de ceară al tânărului locotenent de Miliţie Gh. Măgureanu şoptindu-mi în timp ce se strecura spre plutonul pe care-l comanda: „Le-am dat ordin să nu tragă indiferent ce se-ntâmplă”...; manipularea ordinară cu zvonuri despre un „iminent atac terorist cu paraşutişti libieni dinspre Vâlcele, ocupaţi poziţie imediat pe aliniamentul stadionului de fotbal”, ordin şi zvonuri lansate de la înaltul for al comenduirii provizorii care se instalase în sediul Prefecturii; şedinţa de criză de la Prefectură în care nişte tipi de la Armată împărţeau arme şi muniţie oricui dorea să tragă în „duşmanii Revoluţiei”; Viorel Radu, prietenul cu care veneam, pe 24 decembrie, de la alţi prieteni, bătut, ciomăgit, gata să fie linşat pentru că, se ştie, bruneţii cu părul creţ erau nişte terorişti nenorociţi; cu o seară înainte, acelaşi Viorel Radu oprise o ceată dementă-beată de gărzi patriotice ad-hoc, înarmate cu AKM-uri, să intre în apartamentul unui vecin bănuit că otrăvise apa potabilă a oraşului, iar demenţii nu uitaseră omul care le-a stricat distracţia şi blocul...; acelaşi Viorel ducându-mă la Spitalul judeţean să-mi arate „captura” ascunsă într-o pijama de spital pe care o făcuseră membrii grupei de gărzi patriotice pe care o conducea – un onorabil secretar cu propaganda la Comitetul judeţean de partid, devenit apoi mare şef pe la ACR, despre care nu m-ar mira să aud că are patalama de „luptător cu rol determinant” în Revoluţie. Aş putea spune că i-am salvat viaţa omului, habar n-am ce se putea întâmpla în uriaşa tensiune şi dezinformare care plutea în aerul acelui Crăciun.

Vedeţi, episoadele astea urcă din uitare după 30 de ani şi vor veni mereu peste mine câte zile şi nopţi voi trăi. Asta a fost Revoluţia pe care am trăit-o eu, târându-mă prin tipografie şi redacţie ca să evit gloanţele rătăcite care zburau primprejur. Zilele şi nopţile acelea n-au fost doar un vodevil ieftin, n-au fost doar o comedie uşoară regizată anapoda. Mult mai târziu am descoperit fisurile dintr-o logică imposibil de stăpânit în acel vacarm. Mult mai târziu am descoperit că foarte mulţi confraţi scriu Revoluţie cu „r” mic, sugerând că n-a fost decât o banală lovitură de palat...

Un lucru e sigur: nu ştim nici acum, după 30 de ani, şi cred că nu vom şti niciodată întreg adevărul despre Revoluţia din Decembrie. Nu ştim cine ce ordine a dat, nu ştim de ce s-a mai tras după ce-a fugit Ceauşescu, nu ştim rolul pe care l-au jucat atunci nişte persoane care apoi au influenţat decisiv „starea naţiunii”. Procesul lui Ion Iliescu nu va aduce nimic nou, nu ne va lumina mai mult decât un bec încălzit la soarele palid al iernii. E prea târziu, ori e prea devreme să ştim tot adevărul? Nu ştiu, important mi s-ar părea să fim convinşi că aflarea adevărului aduce măcar o umbră de pace socială în haosul politic care domină statul român după trei decenii de libertate.

Cât despre vinovaţi şi vinovăţii, d-le Iliescu, ce să zic, eu v-aş judeca mult mai aspru pentru ce-aţi făcut după Crăciunul lui ’89, fie măcar şi pentru faptul că următorii 20 de ani sunt mult mai bine conservaţi în memoria colectivă. Oricum, ar trebui să fiţi conştient că din sloganul „Iliescu apare, soarele răsare”, la modă prin anii ’90, n-a rămas decât un ocean imens de întuneric absolut, împărţit cu dărnicie de urmaşii dvs. politici.