Preşedintele Franţei, Emanuel Macron, este un tip înjurat non-stop şi de amicii politici, nu doar de „vestele galbene” franceze. Dar lui nu-i pasă, nu are complexe, ştie şi face lucruri pe care mulţi nu le-ar face. Are idei şi îndrăzneşte să le susţină, să meargă până la capăt. 

Macron nu a cedat în lupta cu sindicatele şi extremele politice foarte active, menţinând pe linia de plutire legea care măreşte cu doi ani vârsta de pensionare a francezilor – de la 62 la 64, oricum una dintre cele mai mici din Uniunea Europeană. Au ieşit în stradă sindicalişti revoluţionari, au protestat pe baricade, au spart magazine, au incendiat maşini... Preşedintele Macron a rezistat presiunilor de tot soiul, neclintit sub ploaia de invective şi sudălmi.

Nu-mi pot reprima un gând hazliu: ce-ar fi făcut alde Iohannis, Ciolacu sau Ciucă într-o situaţie asemănătoare? Să facem o probă de umor negru şi să ne imaginăm trioletul aliat de mai sus în faţa unor zeci de mii de manifestanţi ameninţând Palatul Victoria sau Cotroceniul!

Nu e un efort prea mare, e suficient să te uiţi la declaraţiile de zilele trecute ale acestor curajoşi guvernanţi când s-a pus problema atragerii la buget a 20 de miliarde de lei care cam lipsesc din motive de prostie sau ticăloşie politică marca PSDNL-Câciu-Ciolacu-Ciucă. 

Apucaseră să lanseze „pe surse” ce au de gând să facă: reducerea aparatului birocratic, îngheţarea lefurilor şi bonusurilor de tot felul la bugetari, supraimpozitarea pensiilor speciale, interzicerea cumulului pensie-leafă de la stat. Dar n-a fost nevoie decât de câteva sute de protestatari în Piaţa Victoriei şi de nişte replici tăioase la televiziuni din partea beneficiarilor de pensii şi salarii cumulate (oameni care pot ajunge la 120-130.000 de lei venit lunar plătit de la buget – foşti preşedinţi ai CCR, de pildă) pentru ca şi Ciucă, şi Ciolacu să-şi înghită rapid pornirile verbale curajoase: „Ne iertaţi, n-am fost înţeleşi bine, noi nu tăiem şi nu interzicem nimic, găsim altă rezolvare pentru acoperirea găurii de la buget”...

Jalnic, greţos, periculos. Gaura aia nu se umple cu vorbe de clacă, riscăm să nu mai vedem mult visatele miliarde de euro de la UE dacă nu tăiem pensiile şi lefurile nesimţite de la buget, ca să putem înjgheba un deficit sub 3%, pe care l-am semnat cu UE.

Dar cel mai tare mă distrează reacţia panicată a lui Marcel Ciolacu. Personajul ar trebui să devină premier peste două luni, poate chiar preşedinte al ţării după alegerile de anul viitor. Rotativa guvernamentală în care-şi pune atâtea speranţe de mărire îl va pune însă în penibila situaţie de a lua măsuri profund nepopulare mai ales printre membrii lui de partid, primari, preşedinţi de CJ, alte autorităţi, oameni din „prima linie” pe care lipsa de resurse, austeritatea, tăierile de tot felul îi vor demobiliza în anul electoral extrem de complicat care va veni.

Şi-atunci, disperat, omul caută un punct de sprijin – pe care nu-l poate primi de la aliaţi, pentru că aici fiecare e cu turma lui, nu se mai gândeşte nimeni la „popor”, ăsta e al nimănui şi-al tuturor. Şi găseşte, culmea, un stâlp teoretic solid: impozitarea progresivă să ia locul cotei unice. Olala, cum ar zice Macron, dar asta-i o blasfemie în toată regula, pe care liberalii n-o pot înghiţi. Cum să distrugi bunătate de cotă unică?! 

PSD nu va reuşi de unul singur să introducă impozitarea progresivă, cu toate că este o măsură necesară şi, în opinia mea, corectă: câştigi mult, dă şi tu la buget o sumă mai mare, că nu sărăceşti. Câştigi puţin, nu dai, că nici n-ai de unde... E puţin de stânga impozitarea asta, dar cine mai ştie care-i stânga şi care-i dreapta în lumea asta nebună?! Nu va reuşi pentru că-i sapă şi liberalii, şi AUR (aşa, de-ai dracu’), şi USR.

Pe fond, însă, ideea emanată de Marcel Ciolacu e printre puţinele corecte auzite de la el de când e şef prin „parcările” parlamentare şi guvernamentale. De-aia ziceam că va fi distractiv să-i vezi cum se-ncurcă în declaraţii, cum îşi taie unii altora craca de sub picioare în numele „poporului suveran”. 

Din nefericire, proba asta de neputinţă politică va fi suportată de electorat, de „poporul” pe care se tot jură aleşii că-l slujesc până când votul îi desparte... Rău e să te dai mare şi tare, dar să nu ai ce-ţi trebuie când eşti călare pe situaţie! 

Traduc ultima frază ca să nu fiu înţeles greşit: e rău să fii şi sărac, şi leneş, şi fricos. Iar dacă eşti şi hoţ, atunci e de-a dreptul periculos să fii la Putere. Evident, vorbesc despre oamenii politici, dar e valabil şi pentru muritorii de rând.