Ianuarie e o lună urâtă, deprimantă. E luna în care cinicul din mine spune: ne despart mai multe lucruri decât ne unesc. Iubirea de ţară, interesul general, binele comunităţii sunt, de cele mai multe ori, doar vorbe fără acoperire. Pe fond, despre patriotism, interes comunitar sau naţional, părerile sunt atât de diferite încât numai unire nu pot produce. Cel mai proaspăt exemplu: vaccinarea.

Vaccinarea este o acţiune de interes naţional. Pentru că ne eliberează de sub tirania unui virus şi permite reluarea unei vieţi normale, vaccinul ar trebui să fie acceptat, făcut, aprobat fără rezerve de toţi cei care nu suferă de afecţiuni prevăzute la capitolul „contraindicaţii”. Adică de cel puţin 16 milioane de români, considerând că restul de, să zicem, 3 milioane sunt „nepregătiţi” să fie vaccinaţi, iar celelalte 3 milioane fac vaccinul în ţările în care vremelnic trăiesc.

Dar vaccinarea a ajuns un măr al discordiei, comparabil cu votul, adeziunea la un partid politic, dihotomia Trump-Biden, ori gramatica limbii române. Toate acestea dezbină naţiunea, o împarte în „buni” şi „răi”, în „hoţi” şi „cinstiţi”, în „proşti” şi „deştepţi”, în „culţi” şi „inculţi”, în diverse alte categorii extreme care vă vin în minte.

Pentru adepţii teoriilor conspiraţiei şi pentru antivaccinişti în general, vaccinul care te scapă de infecţia cu Sars-Cov2 este o ticăloşie capitalistă patronată de Soros, Gates şi multinaţionalele hrăpăreţe. Ţi se inoculează cipuri, ţi se afectează creierul, devii sluga Occidentului. S-au vaccinat medicii şi n-au păţit nimic? S-a vaccinat Arafat şi e bine-merci? Aiurea, n-aţi văzut voi bine, lui i s-a băgat alt ser, nevinovat, pe voi vă injectează cu blestemăţii ca să vă controleze apoi toată viaţa...

E genul de discurs pe care-l promovează inclusiv parlamentari şi politicieni români, mai vechi sau mai noi. E o „şoşoceală” stupidă, împotriva căreia te poţi revolta într-un singur fel: vaccinându-te atunci când îţi vine rândul. Dar e o „liniuţă” care ne desparte, care sapă şanţuri între multe segmente sociale. Mă întreb, de pildă, dacă eu, sau alţii ca mine, vor accepta să stea la aceeaşi masă, la o bere, cu unii care nu s-au vaccinat de frica unui implant otrăvitor cu cipul lui Soros...

Aceleaşi şanţuri, dacă nu chiar mai adânci, le-au săpat în societate votul, partidele politice româneşti şi recentele alegeri din SUA. E clar că pesediştii nu pot sta la o masă cu liberalii, obicei urmat şi de susţinătorii care mai fac politică la o cinzeacă. E limpede că votanţii AUR sunt băgaţi în corzi de prestaţia lamentabilă a liderilor controversaţi ai acestui partid autodeclarat „patriotic şi revoluţionar”. Cine cu cine să se mai înţeleagă în politica românească? Nu există „liniuţe de unire”, există doar linii care despart, pauze, hiatusuri. Prăpăstii.

Ajungem, iată, la ne-am şi neam, la ce-i şi cei, la m-ă şi mă. Aici acţionează liniuţele de unire care ne despart iremediabil. Poţi accepta, dacă chiar e nevoie, orice partid, orice vaccin microcipat, orice conspiraţie, dar nu poţi înţelege „patriotismul luminat” la nivel de exprimare publică fără minime cunoştinţe de gramatica limbii române. Poţi trece peste greşelile unui om neinstruit, defavorizat de soartă, care îşi vede de modesta lui muncă pentru întreţinerea familiei. Dar nu poţi să nu te revolţi atunci când nişte parlamentari, formatori de opinie, politicieni, vedete de tot soiul scriu pe reţelele sociale cam aşa: „Neam decis să mergem în vacanţă în Maldive”. La sfârşit de an am primit o urare pe care mi-ar fi plăcut să n-o citesc: „Vă dorim tot cei mai frumos în noul an”... E clar, au ceva cu liniuţa de unire oamenii ăştia. Alţii pun liniuţele astea exact acolo unde nu trebuie: „M-ă ajută foarte mult...”. De „noştrii” sau „î-mi”, ori de virgule între subiect şi predicat ce să mai vorbesc, astea sunt „fineţuri” academice pe lângă erorile grosolane comise de aleşii analfabeţi ai naţiei.

Nu există un patriotism analfabet. Oricine se încumetă să candideze la o funcţie publică, să se expună, să scrie sau să vorbească public are datoria să ştie limba română. Altfel, liniuţele astea de unire ne vor despărţi definitiv şi mult mai profund decât un vaccin care trece, un vot despre care nu vom mai vorbi, sau un Trump care va dispărea în curând de pe firmament. Şanţurile pe care le sapă semidocţii din spaţiul public atunci când îşi fac curaj să vorbească – sau, Doamne fereşte!, să scrie – sunt mult mai rezistente, fac mult mai mult rău unei societăţi dominate de incultură şi impostură decât „aventurile” politico-medicale ale unei minorităţi gregare, oricât de activă ar fi ea.