OPINII 2 septembrie 2021

EDITORIAL. Limba română – mai mult fiere decât miere

de Dumitru Manolăchescu | 804 vizualizări

Puţin şi necesar istoric: datorăm Ziua limbii române Sovietului Suprem al RSS Moldova, care la 31 august 1989 vota Legea prin care limba română devenea limbă oficială pe teritoriul Republicii, odată cu revenirea la grafia latină. Peste un an, 31 august a fost declarată sărbătoare naţională în Republica Moldova.

Parlamentul României a votat legea privind Ziua limbii române abia în februarie 2013, preşedintele Traian Băsescu promulgând-o în acelaşi an, pe 13 martie. Acum, la distanţă de vreo 8 ani, un recent fost preşedinte al Republicii Moldova, tavarişci Igor Dodon, susţine că limba pe care o vorbesc moldovenii de peste Prut nu este limba română, este limba „moldovinească”. Să trăiască el şi familia lui, că nu i-om băga în seamă pe toţi buimacii rusofili din R. Moldova...

Şi-acum să venim cu picioarele pe pământul limbii române sugrumate de „viruşi” – pomeniţi, total surprinzător pentru mine, într-un mesaj dezvoltat poetic pe „reţele” de... Fuego-cântăreţul-patriot. Viruşii ăştia atacă limba română nu din vecinătăţi de neam, ci din inima patriei: politicieni, jurnalişti, cântăreţi, formatori de opinie, cadre didactice. Îi credem mai puţin periculoşi decât cei care ne atacă sănătatea, cărora le spunem „virusuri” ca să-i deosebim de ăilalţi. Dar ne atacă mereu, săpând la rădăcină, şi nu s-au descoperit încă vaccinuri care să le slăbească potenţa.

Majoritatea populaţiei vorbitoare de limbă română se împiedică în cuvinte simple, aici viruşii sunt la ei acasă. Nu ştiu oamenii care-i treaba cu „membri” şi „membrii”, cu „care” şi „pe care”, cu „copii” şi „copiii”, să nu mai vorbim de acorduri gramaticale ceva mai pretenţioase, ori, Doamne fereşte, de virgule, nişte biete semne folosite la întâmplare inclusiv de cei care scriu legile, ceea ce poate deveni de-a dreptul periculos.

Analfabeţi doldora de doctorate, semidocţi perfect lipiţi la orice şi cu răspunsuri la orice, mămici şi tătici neştiutori ai „artimeticii” de clasa a 4-a care se dau experţi în tratamente, vaccinuri şi virusuri, politicieni plini de savantlâcuri dar amarnic stâlcitori de frumoasă limbă română, toţi aceştia sunt deştepţi oriunde şi oricând, mai puţin când le pui în faţă o foaie de hârtie şi-i inviţi să scrie o frază-două despre ceva, orice, la alegerea lor. Brusc, limba română devine atunci o taină „nesplicată”, cum ar zice Eminescu.

Cu microfonul e şi mai rău, dar aici acuzele mele slăbesc pentru că nici eu nu mă simt confortabil când mi se pune un microfon în faţă, mă văd obligat să zic lucruri deştepte şi rareori îmi iese din prima. Astea sunt, însă, lucruri care se pot înţelege, aşa cum poţi înţelege greşelile unor vorbitori de la nu ştiu ce tribună în faţa unor mase de oameni mereu cârtitoare. Când scrii, însă, eşti provocat mereu la o foarte bună cunoaştere a limbii în care îţi aşterni gândurile.

Ce nu înţeleg eu e subita transformare în deştepţi a proştilor sadea doar pentru că ocupă o funcţie oarecare. E drept, „funcţia creează organul”, dar aici vorba asta înţeleaptă nu merge, pentru că nu e vorba de funcţia pentru care eşti plătit şi nu e vorba de „organul vorbirii” părăsit de elementare cunoştinţe de gramatică. Gura vorbeşte ce creierul gândeşte, altfel totul devine fără nicio noimă... Şi-atunci?!

Radu Paraschivescu, jurnalist şi scriitor, a adunat într-un volum isteţ „perle” ale limbii ciudate vorbite de politicienii români, laolaltă cu nepermise pauze de inteligenţă exprimate în savante înşiruiri de cuvinte lipsite de sens ale unor confraţi ziarişti. Volumul cu pricina este un amestec de râs şi plâns, te inundă o veselie de-aia de-ţi vine să-ţi iei câmpii şi să te faci frate cu cimpanzeul de la Zoo, oglindă fidelă a neputinţei de a vorbi altfel decât prin semne şi a scrie altfel decât cu gheruţele scrijelind pe copaci adevăruri ascunse bipezilor inteligenţi.

Una peste alta, Ziua limbii române ar trebui sărbătorită cu reţinere, ca să nu zic „autocritic”, că nu se mai foloseşte termenul, de foarte mulţi mai-mari ai ţării. Căci, din nefericire, limba ce-o vorbesc ipochimenii e mai degrabă un săculeţ de fiere decât un „fagure de miere”. 

Distribuie articolul:  
|

OPINII

De acelasi autor

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.