M-am numărat printre cei care au susţinut constant sportul local, indiferent că era vorba de fotbal, handbal, baschet sau atletism. Am criticat în mai multe rânduri lipsa de susţinere financiară a Ministerului de resort faţă de sportul covăsnean. Am considerat că trecerea stadionului de fotbal în proprietatea Primăriei Sf. Gheorghe este încă un semn de impas financiar (ca să nu dezvoltăm o discuţie despre multe interese de ordin politic...) al statului român în relaţia cu „supuşii” din teritoriu; dar, una peste lata, schimbarea poate fi un lucru bun, cu condiţia ca Municipalitatea să şi acţioneze pentru modernizarea acestei baze sportive.

Meciul lui Sepsi cu Dinamo Bucureşti, disputat săptămâna trecută, era, de departe, unul cu un grad de risc ridicat. Ambele echipe aveau mare nevoie de puncte, dar pentru Dinamo cele trei puncte erau vitale, un meci egal sau o înfrângere o scoteau din lupta pentru „play-off”. O ruşine cu repetiţie, inacceptabilă pentru clubul Dinamo.

Bucureştenii au câştigat cum au câştigat, penalty-ul a existat, jucătorii lui Sepsi au avut vreo trei bare, ghinion pentru noi, noroc pentru ei, toate la un loc înseamnă sport şi fotbal. Bucuria fără reţineri a dinamoviştilor după fluierul final e mărturia vie a pasiunii şi nervozităţii cu care au tratat meciul. Amărăciunea celor de la Sepsi n-a fost chiar de „sfârşitul lumii”, pentru că ei nu erau la limită, încă sunt pe loc de promovare în play-off şi au şanse să rămână acolo până la sfârşitul primei părţi a campionatului. Bravo lor, succes şi baftă în continuare!

De ce mai vorbim de meciul ăsta? Pentru că are urmări, nervozitatea din teren s-a transmis şi în tribune. Suporterii dinamovişti, recunoscuţi pentru manifestările deloc paşnice cam peste tot pe unde însoţesc echipa, s-au dat în stambă cu nişte sloganuri şi bannere care n-au convenit localnicilor. Directorul general al clubului din Sf. Gheorghe a depus o petiţie la Federaţie, reclamând „manifestările cu caracter xenofob şi antimaghiar la adresa echipei noastre”. Adică nişte bannere şi inscripţii prin care se afirmau drepturile statului român asupra teritoriului pe care unii îl denumesc „Ţinut Secuiesc”. Ceva de genul „Doar România, doar Dinamo Bucureşti, niciodată autonomie în ţinuturile româneşti” – nu ştiu dacă am redat exact ce scria pe bannerul întins pe câţiva metri la tribuna suporterilor dinamovişti. S-a afişat pe un gard şi steagul României cu stema regală, amintind de 1918. Doare rău?!

În replică, preşedintele clubului Dinamo a devenit extrem de agresiv  faţă de nişte „provinciali” care au îndrăznit să reclame situaţia la autorităţile fotbalului românesc: „O să refuzăm să jucăm la Sf. Gheorghe dacă se spune că astea sunt condiţiile. I-au descălţat pe suporteri în faţa stadionului, în noroi. Nu mai este celofan în secuime?”. Preşedintele lui Dinamo, Alexandru David, se referă probabil, cu „miştoul” bucureştean de proastă calitate de rigoare, la minuţiozitatea cu care jandarmii i-au căutat pe suporterii dinamovişti de obiecte periculoase, care ar fi putut produce daune serioase nu doar atmosferei oricum încinse, ci şi celor două cluburi – amenzi, stricăciuni, imagini deloc plăcute care fac înconjurul ţării. Au mai scăpat ceva petarde, dar lucrurile au fost ţinute sub control. 

Înţeleg că, în final, clubul Dinamo Bucureşti a fost amendat pentru reacţia nepotrivită a suporterilor prezenţi la Sf. Gheorghe. Dincolo de noţiuni vagi, abstracte precum „dreptate” sau „nedreptate” (fiecare judecă în felul lui lucrurile astea), aş remarca două aspecte: 1. Orgoliul nemăsurat al clubului bucureştean, alimentat de o suferinţă atroce pe bază de clasament. N-avem cele mai grozave condiţii pe stadionul Municipal, să sperăm că se lucrează la acest aspect, dar am văzut şi stadioane mai proaste decât cel din Sf. Gheorghe. Problema este, însă, alta: modesta echipă condusă de Eugen Neagoe are cinci puncte peste „celebra” Dinamo. Orgoliul rănit al „marilor” conducători ai lui Dinamo a trecut şi în tabăra fanilor dinamovişti, uşor de motivat etnic când din difuzoare se aud texte bilingve şi muzică în limba maghiară, lucruri cu care noi ne-am obişnuit, ei nu. 2. Reacţia decalibrată a directorului general al clubului Sepsi OSK Sf. Gheorghe, dl. Csinta Samuel, faţă de afişarea acelui banner şi ostilitatea vocală a galeriei dinamoviste. Oricum o iei, astea nu-s motive să ceri oprirea partidei, depunctarea echipei oaspete sau, cine ştie, rejucarea meciului. E-n regulă, clubul din Capitală a fost amendat, dar, să fim serioşi, în memoria colectivă au rămas strigături şi inscripţii mult mai grave, explicit antiromâneşti, de la multe alte meciuri de fotbal cu încărcătură etnică. Şi nu s-a întâmplat nimic...

Vreau să spun că e nevoie de moderaţie, să nu fim mai catolici decât Papa şi să nu facem din ţânţar armăsar! Victimizarea etnică nu foloseşte nimănui, face rău mai ales atmosferei cordiale, bazată pe respect faţă de valori, care caracterizează munca echipei din Sf. Gheorghe. Nu risipiţi atât de uşor ce-aţi adunat atât de greu până acum: încrederea şi simpatia cu care suporterii, inclusiv cei de etnie română, privesc şi tratează echipa de fotbal patronată şi antrenată de doi oameni minunaţi: Dioszegi Laszlo şi Eugen Neagoe. Altfel, o să ni se pară că Liga I a devenit, peste noapte, o pălărie prea mare pentru micul nostru oraş.