Nu e titlu de film, e titlu de reality-show. Imperiul austro-ungar şi Imperiul Uniunea Sovietică încearcă să renască într-o formă diferită prin guvernele conduse de Nehammer, Viktor Orbán şi Putin. Pe aceşti oameni – care, să nu ne facem iluzii, reprezintă vocea majorităţilor electorale din Austria, Ungaria şi Rusia – îi interesează în cel mai înalt grad graniţele...

Viktor Orbán e străveziu, nu ştie sau nu vrea să joace teatru. El s-a poziţionat de la început în apărarea Rusiei lui Putin, o Rusie care vrea să fie din nou Uniunea Sovietică, adică tot un fel de imperiu. A ajuns până acolo încât şi-a trimis reprezentanţii să facă lobby în Congresul american pentru a sista ajutorul financiar acordat Ucrainei. Plus că a jurat să saboteze votul Uniunii Europene pentru demararea negocierilor de aderare a Ucrainei la UE. O politică antieuropeană făţişă. De ce?!

Daţi-mi voie să cred că premierul Orbán are în minte ceva mai mult decât o pasiune necondiţionată pentru luminoasa figură a dictatorului Putin. Daţi-mi voie să presupun că interesul major al micului rasist Viktor Orbán este revizuirea paşnică a unor graniţe cu vecinii în favoarea Ungariei care a fost cândva mare. O revizuire pe care Occidentul n-ar accepta-o niciodată, dar cu care Putin ar fi imediat de acord în termenii negociaţi de isteţul Orbán.

De partea cealaltă, care momentan ne interesează mai mult decât visul Ungariei Mari care îl bântuie pe Viktor Orbán, Austria ne calcă mereu pe bătătura graniţelor nesigure, administrate ineficient de poliţişti corupţi. Ceva adevăr există în retorica asta, iar dovezi ale corupţiei la frontierele noastre apar în fiecare zi – fuga primarului Cherecheş e bomboana pe colivă în această materie.

Dar reţinerea guvernului austriac faţă de România are şi alte cauze decât teama de invazia migratorilor din Africa, Orient sau Asia. De pildă, presiunile uriaşe ale unei extreme drepte animate de revizionism şi sentimente pro-ruseşti motivate de calcule economice. Orice comentator financiar austriac îţi poate demonstra că „scopul scuză mijloacele”; în cazul de faţă scopul este bunăstarea şi fericirea poporului austriac, iar mijloacele prin care Nehammer ajunge la el s-ar traduce într-o strânsă cooperare economică cu Rusia lui Putin, bogată în materii prime şi în tot soiul de afaceri necesare mediului privat austriac. Afaceri momentan blocate de embargoul impus de UE-NATO.

În situaţia dată, între guvernele Orbán şi Nehammer există o foarte bună relaţie, care se bazează pe un nemărturisit scop comun: refacerea unui stil de viaţă fastuos, eventual imperial, în interiorul unor graniţe revizuite de prietenul Putin sau măcar la adăpostul unor profitabile relaţii de cooperare economică cu Rusia, China, Coreea de Nord – singurele state „cu adevărat libere” pe care le vede şi binecuvântează patriarhul războinic Kirill. Relaţii care exclud Uniunea Europeană, de care aceste guverne s-au folosit până la criza ucraineană, prin atragerea unor fonduri de miliarde de euro.  

Antipatia austro-ungară faţă de tot ce înseamnă Uniunea Europeană pro-Ucraina şi anti-Putin este evidentă şi ea se răsfrânge şi asupra statului român, apărător al suveranităţii Ucrainei şi critic fervent al invaziei ruse în această ţară. Dacă n-ar fi vorba de chestiunea graniţelor nesigure, parţial adevărată, austriecii ar fi găsit alte motive ca să ne ţină în afara spaţiului Schengen, iar Viktor Orbán n-ar fi acuzat veto-ului Austriei.

„Visul imperial” al premierului ungar înseamnă o victorie a armatei lui Putin în războiul cu Ucraina. O victorie a ruşilor ar pune în dificultate Uniunea Europeană şi, evident, întreaga construcţie realizată de Occident în Europa centrală şi de Est după cel de-al doilea Război Mondial.

Se prea poate ca toate acestea să fie doar părţi ale unui scenariu scris în mintea celor care nu cred în bunele intenţii ale unor vecini puşi mereu pe harţă, care acţionează prin şantaj împotriva unui sistem european de valori din care încă fac parte. Dar vasalitatea greu explicabilă a premierului Orbán faţă de invadatorul Putin, precum şi veto-ul Austriei la intrarea „in integrum” a României în spaţiul de liberă circulaţie Schengen îmi oferă suficiente motive să cred că acest scenariu poate fi gândit în nişte cabinete ministeriale.

Şantajul şi veto-ul ungaro-austriac sunt semne ale unei crize europene care pe noi ne va dărâma, dar care va bucura multă lume la Budapesta, Viena şi, cu siguranţă, Moscova.

Foto arhivă