9 iunie este o zi care a intrat în istoria românilor. Nu, nu pentru mizeria indescriptibilă lăsată în urmă de PSD în Piaţa Victoriei, ci pentru victoria Simonei Halep la Roland Garros. Nu Imnul citit fără convingere de pe nişte foi de hârtie de oameni aduşi cu japca la Bucureşti pentru gloria Conducătorului Iubit a impresionat, ci Imnul plâns de Simona la Paris, plâns de românii din tribunele arenei, plâns de mine şi-ai mei la reluare, pentru că pe viu mi-a fost imposibil să văd meciul, n-am vrut să risc o sincopă în arterele mele îmbătrânite.

M-am întrebat a nu ştiu câta oară de ce punem atâta pasiune, atâta greutate, atâta orgoliu naţional pe umerii unui sportiv care, la urma-urmei, nu datorează mai nimic statului român?! Mi-am oferit şi câteva răspunsuri: suntem mereu în criză de modele şi îmbrăcăm în drapele tricolore oameni care ne trezesc patriotismul din amorţeala cotidianului cu gust de cenuşă; ne dorim, tot dintr-un mereu motivat orgoliu naţional, să nu fim mereu pe locul doi – vorba unui cântec; trăim atât de prost, la un nivel moral atât de fragil, încât un succes de asemenea amploare ne ridică şi pe noi, ne face să nu mai simţim apăsarea bocancului unor conducători proşti, hoţi, corupţi. Ne înalţă şi pe noi pe nişte culmi pe care nu putem ajunge altfel.

Sâmbătă a fost ziua Simonei, nu ziua unui miting ruşinos al Puterii discreţionare care se doreşte legitimată de câteva sute de mii de oameni strânşi cu arcanul într-o piaţă. A fost şi ziua în care mi-am reîntâlnit vechi colegi şi prieteni, la o comemorare: în februarie se împlineau 50 de ani de la apariţia primului număr al ziarului Cuvântul Nou. O publicaţie care nu mai există astăzi, de-aia îi zic „comemorare“, la care am lucrat însă 33 de ani. Împreună cu câţiva dintre „foşti“ am ascultat la un telefon meciul Simonei. După care, îmbătaţi de victorie, am mers cu familia în Piaţa centrală a oraşului, unde te îmbătau alte evenimente: concerte, grătare, degustări de vinuri şi mai ales de bere.

O piaţă normală, cu oameni normali. O pauză în oroarea de fiecare zi a unei vieţi schingiuite de minciuna şi manipularea politicului. De fiecare dată când trec prin piaţa din centru îi spun, în gând, primarului Antal un „mulţumesc“ subţire ca trotuarele pe care îţi îndoi gleznele până să ajungi în frumoasa Piaţă. Merită „mulţumescul“ ăsta, aşa cum merită şi să fie înjurat pentru fiecare dală din trotuarele de pe Oltului, care-ţi rup picioarele mai rău ca un atac prin alunecare, cu talpa ridicată, la un meci Sepsi OSK - Dinamo Bucureşti.

Cred că a sosit momentul să fac o promisiune cititorilor mei: PSD, adică Partidul Social Democrat, va dispărea din editorialele mele. Când veţi citi „PSD“ sau „PS“ veţi şti că e vorba despre Partidul Staţi Drepţi sau Partidul Stat. Dealtfel, voi încerca să vă încarc tot mai puţin cu isprăvile neisprăviţilor de la Putere. Mai avem doi ani şi scăpăm de ei, vor trece cumva şi anii ăştia, important e să nu ne pierdem minţile şi să ne păstrăm optimismul, aşa ştirb cum este el acum, până la viitoarele alegeri.

Aşa încât, La Mulţi Ani Simonei Halep de Ziua ei. Pentru că sâmbătă, 9 iunie, a fost Ziua Simonei, o Zi pe care fata asta a transferat-o, generos, către noi. Mulţumim, Simona!