Fanteziile imperiale ale unor nostalgici precum Vladimir Putin sau Orbán Viktor nu vor putea fi ucise niciodată. Recitesc Al. Soljeniţîn, „Arhipelagul Gulag”. O lectură obositoare, insomniacă, dar extrem de utilă acestor ani. 

Afli, de pildă – pe bază de documente, nu de percepţii ale scriitorului posesor de Premiu Nobel –, că Putin repetă pas cu pas, în Ucraina, experienţele lui Stalin dinainte, din timpul şi de după cel de-al doilea război mondial: exterminarea „duşmanilor” Sovietelor, anihilarea oricărei forme de opoziţie politică sau socială de pe cuprinsul URSS, împuşcarea, întemniţarea pe viaţă sau trimiterea „trădătorilor” şi incomozilor pe baza unei simple delaţiuni în lagăre de concentrare din Siberia. 

Trădători erau consideraţi şi prizonierii de război ruşi capturaţi de nemţi în războiul al doilea mondial, drept pentru care, atunci când erau eliberaţi din lagărele germane, erau trimişi direct şi rapid în alte lagăre, ruseşti, prin Siberia, cât mai departe de oameni, ca să nu aibă cui să spună ce viaţă altfel duc occidentalii. Era o crimă să fi fost martori ai civilizaţiei apusene. 

Sigur, metodele s-au perfecţionat puţin: acum „trădătorii” şi incomozii din interior, cu afaceri mari în America şi Occident, cad de la etajele unor clădiri înalte, sunt otrăviţi ştiinţific, fără urme vizibile, iar Media şi Opoziţia politică presupus libere sunt ameninţate şi terorizate cu procese greu de descifrat într-o cultură politică occidentală care înţelege şi aplică ceea ce se cheamă democraţie şi dreptul oricărui om la o justiţie liberă şi imparţială. 

Plus înfometarea. O metodă de exterminare paşnică, frăţească, promovată de Stalin în 1930-1932 în Ucraina, în urma căreia au murit paşnic, frăţeşte, de foame, nu de gloanţe, 10 milioane de ucraineni. Această lecţie victorioasă atunci, predată de Stalin, n-a fost uitată de liderii care conduc Rusia 90 de ani mai târziu. 

Ce înţelegem noi de aici? Rusia a rămas aceeaşi, fanteziile imperiale ale conducătorilor ei au rămas aceleaşi. Excepţia s-a numit Gorbaciov, dar el este deja istorie, ruşii nu-i vor ridica niciodată o statuie pentru că spiritul rus este acelaşi din 1930: Imperiul rus trebuie refăcut, fără Rusia imperială lumea nu are de ce să existe.

Premierul Ungariei, Orbán Viktor, este şi el un soldat credincios al unui vis: Imperiul austro-ungar şi Ungaria Mare. Motiv pentru care faţa lui s-a întors definitiv spre Răsăritul care îi finanţează visul, dar se crede şmecher şi negociază şi cu Apusul care îi finanţează viaţa reală. Orbán este pragmatic: singurul om cu puteri substanţiale care-l poate ajuta să viseze în continuare la o Ungarie Mare din care nu poate lipsi Transilvania se numeşte Vladimir Putin. În faţa acestui vis, orice alt gând trece în plan secund: nu te interesează tratatele de pace parafate, n-ai treabă cu realitatea, cu omenia, cu corectitudinea istorică. În capul tău şi al celor care te susţin să fii premier şi preşedinte pe viaţă, visul bate viaţa. 

Greu de ucis aceste fantezii imperiale câtă vreme Marea Putere de la Răsărit mai crede încă în „misiunea ortodoxă sfântă” a Rusiei Imperiale. Ministrul de Externe al Rusiei, Serghei Lavrov, a ghicit cine sunt sfetnicii de taină ai preşedintelui Putin: Petru I, Ecaterina a II-a, Sfinţii ortodocşi ai patriarhului războinic Kiril... 

Nu-i greu de ghicit cine sunt sfetnicii care întreţin visul imperial al premierului Orbán, e suficient să faceţi nişte paşi înapoi în istorie până prin 1860-1918 şi apoi să-l auziţi pe şeful diplomaţiei ungare, Peter Szijjártó: „Ungaria Mare este un fapt istoric, nu este revizionism, nu este o ameninţare pentru vecinii noştri...”. 

Sigur că nu e o ameninţare, cum dracu’ să fie! Doar că adevărul sună altfel când îi întrebi despre harta Ungariei Mari, pe care o purtaţi ostentativ la gât pe fulare, pe oamenii din Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş, Slovacia, Croaţia, Serbia şi năpăstuita Ucraină.

Greu de ucis fanteziile imperiale ale unor lideri care caută în istorie doar ce le convine, scriind o altă istorie, falsă, în cabinetele politicienilor supuşi propagandei Puterii. Eu unul nu am găsit încă un motiv să-i cred pe Orbán şi Szijjártó, pe Putin, Lavrov sau Medvedev. Iar asta nu mă linişteşte deloc, pentru că visele imperiale nasc monştri.