Încrederea, entuziasmul şi înţelepciunea erau ingredientele care dădeau gust şi forţă „meniului“ românesc la 1 Decembrie 1918. După 100 de ani fără câteva luni ne-am schimbat felurile, avem parte de neîncredere, pesimism, ură, minciună şi prostie. Astea caracterizează naţiunea română la Centenar. O spun cu toată durerea, dar şi cu toată obida şi revolta. Aici ne-au adus 28 de ani de capitalism teoretic, pus în practică de cumetrii politice care visează încă la binefacerile epocii Ceauşescu. N-am fost în stare să ne dorim nimic până la capăt: nici socialism luminat, nici social-democraţie austeră, nici capitalism liberal. Ne-am strecurat mereu, fără niciun gând clar, la umbra marilor puteri, la umbra Uniunii Europene, la umbra „marelui nostru trecut“. Am făcut-o atât de prost, încât până şi acestui mare trecut a început să-i fie jenă de epigoni.

Bun, să nu mai jelim trecutul, să vedem ce facem cu guvernanţii care ne-au distrus iluzia colectivă că putem, totuşi, să fim o Românie liberă, frumoasă şi demnă pentru toţi copiii ei. Le pregătim nu doar proteste zilnice irelevante, ci şi o „teribilă“ moţiune de cenzură. Azi ar trebui să se voteze ea. Până acum, nimic nu pare să dea speranţe României libere, frumoase şi demne. Orizontul de aşteptare se lungeşte cu încă cel puţin doi ani când vedem cum reacţionează actorii politici: Partidul Stat l-a pus pe Dragnea în rândul Sfinţilor mucenici, victimă a dracilor din „raiul paralel“, liberalii nu reuşesc să se extragă din schema „cel mai puternic partid de Opoziţie“, USR nu prea contează decât la capitolul „speranţe pentru mai târziu“...

Cine cu cine votează în harababura asta? Să nu uit doi actori importanţi şi întotdeauna conjuncturali: UDMR şi ALDE. „Iliberalii“ lui Tăriceanu îl visează pe preşedintele lor preşedintele României. Un vis pentru care ar fi de acord să-l reseteze pe Tări şi să-l arunce în luptă împotriva lui Iohannis în numele coaliţiei de la Putere. Pentru asta, însă, Tăriceanu trebuie să-şi pună o mască, să uite lumea cum luptă el împotriva Justiţiei independente, a „statului paralel“ şi altor fantome politice. Poate să şi-o pună, chiar dacă fără succes, dar măcar ne va face să-l uităm de tot pe mult penibilul condamnat Liviu Dragnea. Plus c-o să mai râdem şi noi în campanie, văzându-i figura mereu studiată, mereu opărită, mereu preţioasă, mereu nesigură pe ce spune şi face. Dar astea-s planuri de viitor, la votul de mâine să nu-mi spună nimeni că ALDE va vota pentru schimbarea Guvernului Dăncilă!

UDMR... Ce să zic de băieţii ăştia? Sper că demisia lui Peter Eckstein Kovacs din partidul monolit le-a dat de gândit. Altfel, însă, e foarte posibil ca dl. Kelemen Hunor să vină cu o declaraţie-bombă: parlamentarii UDMR vor vota conform propriei conştiinţe! Este că-i tare?! N-am mai auzit-o de vreo doi ani...

Şi tot nu ajung voturile, chiar dacă „propria conştiinţă“ udemeristă va fi împotriva guvernului Dăncilă. Mai trebuie vreo 40 de parlamentari PSD liberi, responsabili şi patrioţi. Unde-i găseşti? Or fi pe undeva, din când în când se mai aude câte-o înjurătură „.... you, Liviu!“, dar reduta de interese locale a baronilor partidului rezistă. Doar ei pot schimba ceva, ceea ce înseamnă că Opoziţia, dacă e să fie înţeleaptă, va trebui să se facă frate şi cu dracu’ până trece puntea şi chiar după aceea. Pentru că, să recunoaştem, România nu e pregătită să facă faţă unui regim capitalist pur-sânge, românii simt încă nevoia grijii părinteşti a statului, întruchipată de sărutul domnitorului Cuza pe obrazul pălmuit al ţăranului. Naşte şi PSD oameni cinstiţi, merită încercată o asociere politică cu partea frecventabilă a acestui partid atunci când altă soluţie nu există.

La 100 de ani de la naşterea României e nevoie mai mult decât oricând de încredere şi înţelepciune. Dacă vor fi acestea două, entuziasmul de-acum 100 de ani va veni de la sine. Nu mă întrebaţi dacă poporul român poate avea calităţile astea, pentru că n-aş şti ce să răspund ca să nu-i supăr pe optimişti cu cinismul meu „înţelept“. Voi spune, totuşi, ceva: cred că „epoca PSD“ ne-a învăţat multe, desăvârşind maturizarea unui electorat abulic. Nu mai e mult până la viitoarele alegeri, de orice fel ar fi ele. Vom vedea atunci cine, pe cine şi ce anume a învăţat.