OPINII 27 februarie 2023

EDITORIAL. „Francezul” pe care l-am iubit

de Dumitru Manolăchescu | 720 vizualizări
Sursa foto - Facebook
Sursa foto - Facebook

L-am iubit nu pentru că şi-a luat doctoratul în filozofie în Franţa. Nu pentru că Franţa are un Imn care defineşte o Epocă şi-o limbă care defineşte romantismul unui sfârşit de veac. Nici pentru că, după ce a revenit în ţară, în 1948, ca să-şi vadă părinţii, a fost sechestrat la domiciliu ca urmare a unei „scrisori-turnătoare” trimise Securităţii din România de către un „grup de români patrioţi” – ce sinistru-actual sună şi astăzi sintagma atât de des folosită atunci. „Francezul” a rămas, astfel, în ţară şi-a încercat să fie o Bibliotecă Pentru Toţi, intrând în mintea mea şi altora ca mine, care abia ne năşteam, în cel mai util mod cu putinţă: prin Carte. 

L-am iubit fără să ştiu mare lucru despre el, pentru că l-am cunoscut târziu şi de la distanţă. Cel mai aproape de el am stat la o manifestare anti-guvernamentală de prin 2018, cred, când Piaţa Victoriei era plină de „golani” care nu-i credeau pe „intelectualii” de la Putere. O siluetă micuţă, desenată aproape simbolic la celebra Girafă. Dar câtă forţă emana acest simbol: „A venit Şora, e acolo, e lângă noi!”, s-a auzit prin Piaţă, iar jandarmii au devenit dintr-odată mărunte piese de decor. 

Mihai Şora a servit România liberă şi democrată mai mult decât oricare funcţionar atotputernic al diverselor regimuri instalate după Revoluţia din Decembrie. A încercat să fie de folos şi ca ministru al Învăţământului, dar n-a rezistat decât câteva luni, era vremea mineriadelor şi el era de partea studenţilor. În 2016, el şi istoricul Neagu Djuvara au fost decoraţi de preşedintele Iohannis cu Ordinul Naţional Steaua României „în semn de înaltă apreciere pentru dăruirea cu care şi-au servit patria”. Împlineau, aceşti doi mari români, un secol de viaţă.

Frumuseţea acestui om vine din interior. Din viaţa lui vor răzbate întotdeauna bunătatea, înţelepciunea, cultura, inteligenţa. Le scria pe Facebook celor care-i urmăreau poveştile: „Bună dimineaţa, copii!”. Iar dimineaţa în care îi răspundeai, fie şi în gând, „bunicului” Mihai Şora chiar putea fi începutul unei zile bune.

Va fi ceva mai greu fără Mihai Şora. Dar opera lui va rămâne pentru generaţii. Iar opera lui, cu ghilimele sau fără, înseamnă sufletul pe care l-a aşezat în tot ce a făcut într-o viaţă care părea să fie veşnică. N-a fost, pentru că veşnicia nu suportă trupuri. Ea acceptă doar sufletul şi faptele muritorului. Iar aici Mihai Şora e sus, Sus de tot...

Şi va fi mai trist fără Mihai Şora. Nu mult mai trist decât obişnuitul cenuşiu sumbru pe care-l trăim de multă vreme-ncoace. Doar ceva mai trist, şi mai frig, şi mai întuneric. Ne vom obişnui şi cu acest sumbru, vom supravieţui multor alte încercări, boli, suferinţe. Vom rezista, vom plânge, vom râde şi ne vom bucura chiar dacă nu vom învinge niciodată prostia, incultura, frica. 

Dar unii dintre noi vor găsi, poate, drumul drept urmărind zborul frânt al ultimului flutur desenat de cel care a fost şi va fi mereu „francezul” pe care l-am iubit: dl. Mihai Şora. 

Distribuie articolul:  
|

OPINII

De acelasi autor

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.