Păi cum să nu te enerveze, domnule? Ce căuta ea, distinsă, curată, justiţiară, anticomunistă şi anticeauşistă, în lumea ignobilă care ne-a înconjurat mereu  şi înainte, şi după Revoluţie? Cum şi-a permis această doamnă să creadă că poate schimba destinul poporului român, să-l facă să aspire spre înălţimi, când el e, bietul, laş, oportunist şi leneş?! Sigur că ne-a enervat, sigur că am redus-o repede la tăcere, la uitare, la „numitorul comun“ cu care se împăunează 90% din populaţia României, la micul nimic care ne guvernează mai eficient decât toate partidele din lume.

Este „dreapta răsplată“ pe care laşii o acordă celor curajoşi, celor care ies din rând, celor care cugetă în timp ce şed. Spunea cineva, nu mai ştiu cine, poate Emil Cioran, poate Brâncuşi, o vorbă care merită un loc în memoria noastră colectivă: dacă n-ar fi fost Eminescu, ne-ar fi fost ruşine că suntem români. Hopaaa, dur, nu?! Hai s-o îndulcim puţin: dacă n-ar fi fost Eminescu, Cioran, Ţuţea, Brâncuşi, Doina Cornea şi foarte puţini alţii de care nici memoria nu se mai agaţă, ar putea să ne fie ruşine că suntem români!

Românii îşi uită repede eroii, iar reperele morale le dau frisoane. Nu sunt dispuşi să trăiască mereu cu sentimentul vinovăţiei, al infamei superiorităţi a celor puţini faţă de vesela nimicnicie a celor mulţi. Nu vor să fie datori decât la cârciuma din colţ, nicicum la poarta pe care intră şi ies îngerii. „Toţi suntem o apă şi-un pământ“ se poate transforma în Imn naţional. Cei care au activat uitarea Doinei Cornea au reuşit performanţa de a ne reduce conştiinţa la înălţimea unui picior al broaştei.

Aş fi putut scrie aceste rânduri atunci când Doina Cornea trăia. Nu „aş fi putut“, ci „ar fi trebuit“ să scriu rândurile astea pe timpul vieţii, nu în ziua înmormântării ei. Aş fi fost acum mult mai împăcat cu mine. Dar n-am făcut-o. Poate pentru că sunt şi eu un „limbut şi-un laş“, cum zice Eugen Istodor, un uituc, un comod, un misogin căruia-i put tăcerile feminine adânci şi acuzatoare, „un suflet din sufletul neamului meu“, cum zice Coşbuc. Poate pentru că n-am înţeles eroismul acestei doamne firave într-o epocă în care se purtau pulovere bărbăteşti tip Petre Roman şi bâte minereşti tip Ion Iliescu. Mi-e şi frică, acum, să mă-ntreb ce-aş fi votat în 1992 dacă ar fi candidat şi Doina Cornea la „prezidenţiale“...

De la alegerile astea greşite vine către mine ruşinea că sunt parte a unui neam care-şi uită eroii, care nu şi-a găsit încă reperele. Că am contribuit şi eu la „vesela nimicnicie“ a celor mulţi. Sunt lecţii care ar trebui învăţate la şcoală: cum să nu uităm, cum să nu fim proşti, cum să nu fim laşi, cum să le mulţumim celor care ne-arată calea. Un pic prea târziu, dar poate nu în zadar: mulţumesc, Doina Cornea! Chiar dacă mai târziu, eu mi-am învăţat lecţia.

Spre deosebire de tovarăşa prim-ministru care se simte acasă „la noi, la Bruxelles“, doamna Doina Cornea se va simţi mereu acasă la noi, la Cluj.