Ca unul care mă învârt în „ochiul furtunii” interetnice din HarCov – ţinut binecuvântat doar de Cel de Sus, nu şi de oameni – simt nevoia să mă agăţ, din când în când, de câte-o speranţă. O vreme am crezut, de pildă, că maghiarii vor reuşi să treacă peste Trianonul care le-a ciuntit lor nişte graniţe artificiale şi ne-a redat nouă o Ţară şi să se bucure împreună cu noi la sărbătoarea naţională. Am fost naiv, recunosc, de câţiva ani buni mi-am dat seama că e imposibil să ne bucurăm laolaltă de 1 Decembrie. Motivul e simplu: pentru ei acea zi a fost un dezastru istoric. Prin urmare, va trebui să învăţăm să trăim cu această realitate: ei nu vor, noi nu ne pricepem să sărbătorim. Am uitat să ne bucurăm.

Sigur, e prea devreme să vorbim despre ce şi cum vom face la 100 de ani de la Marea Unire. E devreme şi pentru guvernanţi, care n-au reuşit încă să înţeleagă ce a însemnat acea zi şi ce-ar trebui să facă ei pentru a o sărbători: nu festivaluri de vorbe goale, nu muzică patriotică şi nu promisiuni niciodată onorate. Ci drumuri moderne care să lege regiunile istorice între ele, investiţii care să aşeze ţinuturile sărace în capul listei de priorităţi, eforturi bugetare concrete pentru ieşirea din mizerie a unor judeţe ignorate. Nu în ultimul rând, o privire atentă a Bucureştiului către românii din HarCov – „oile negre” ale tuturor guvernărilor post-decembriste.

Şi nu doar către români, ar zice dl. Kelemen Hunor, care şi-a găsit curajul să spună „noi nu avem ce sărbători la 1 Decembrie 2018 şi nici nu vom sărbători”. Andrei Pleşu l-a acuzat, în replică, de lipsă de tact. Nu cred c-a nimerit-o de data asta; nu de lipsă de tact e vorba, ci de o sinceritate abruptă, corozivă, ofensivă. Pentru că aşa este, iar aici nu-i vorba doar de preşedintele UDMR, ci de majoritatea largă a etnicilor maghiari din România. Nu-mi dau seama de ce ar trebui să le cerem să sărbătorească împreună cu noi un eveniment istoric care pe ei i-a făcut să piardă Transilvania. Nu discutăm aici şi acum cât de drepte, nedrepte sau criminale au fost Diktatul de la Viena, ocupaţia hortystă care a urmat, însoţită de un lung şir de fărădelegi comise de ocupanţi. Şi nici de replicile oferite de români în momentul în care Transilvania a revenit la graniţele consfinţite de Tratatul semnat de Ungaria şi puterile aliate la 4 iunie 1920. Vorbim aici, în schimb, despre prezent şi despre viitor.

Un prezent pe care îl ştim şi despre care mai ştim că nu va suporta o revizuire a graniţelor României, oricâte îmbrăţişări şi înţelegeri „secrete” ar avea loc între Putin şi Orban. Iar această realitate mă face să cred că liderii politici ai maghiarilor din ţara noastră se gândesc la viitor. La momentul în care, cine ştie, Rusia va redeveni URSS şi Ungaria va redeveni Mare. Şi-atunci, aceşti lideri vor avea parte de recunoştinţa naţiei ungare pentru rezistenţa, tenacitatea şi nesupunerea faţă de guvernele României, oricare au fost ele.

De înţeles reacţia preşedintelui UDMR, chiar dacă nu o pot aproba. Şi nu pot fi de acord cu ea pentru că atât Kelemen, cât şi ceilalţi lideri maghiari, joacă la mai multe capete: sunt „victimele statului opresor român”, dar în acelaşi timp beneficiază de toate facilităţile pe care acest „stat opresor” le asigură cetăţenilor maghiari. Pe de altă parte, niciun guvern al Ungariei nu-şi permite să uite să-i ajute substanţial pe maghiarii din Transilvania.

Altfel spus, e de apreciat sinceritatea corozivă a lui Kelemen Hunor, dar cam atât. Înţelegem că maghiarii n-au ce sărbători la 1 Decembrie 2018, aşa cum n-o să aibă nici la 1 Decembrie 2017. Dar victimizarea forţată a minorităţii majoritare în HarCov nu mai este demult o pană de cocoş la pălăria husarului.

Cu sau fără ei, vom sărbători 100 de ani de la Marea Unire. Că nu prea avem cu ce ne mândri, că-i vai de capul nostru, că ne-am bătut joc de moştenirea istorică a înaintaşilor – asta-i altă discuţie. Va veni şi timpul ca „epigonii” să dea socoteală.