Nu ştiu, nu-mi dau seama când au trecut 20 de ani. „Parcă a fost ieri” nu-i doar o vorbă, e o realitate. La capătul acestor 20 de ani descopăr trecutul nu cu mânie, ci cu nostalgie, înţelegere şi speranţă. Mă descopăr pe mine şi pe cei cu care am început aventura „Observatorul de Covasna” în ipostaze care acum pot părea rizibile. Dar nu sunt decât etape ale trecerii noastre prin viaţă, ba chiar etape ale creşterii noastre ca ziarişti şi ca oameni.

Da, poţi creşte ca om şi la 54 de ani. Dacă mă gândesc bine, e chiar necesar să o faci dacă nu vrei să devii, încetişor dar sigur, irelevant pentru cei cu care lucrezi, trăieşti, îţi împarţi viaţa de familie sau cea socială. Dacă eşti ziarist, creşterea e obligatorie, iar efortul asociat acestei idei este permanent.

Atât despre mine după 20 de ani de OCV. Nu vorbim despre boli, suferinţe şi alte necazuri personale. Vorbim despre „fenomenul” OCV. Despre un ziar care distinge presa românească din judeţ cu inteligenţă, pasiune şi profesionalism. Vorbim despre „meseriaşi” care au crescut împreună cu ziarul. Oameni care au fost, oameni care mai sunt. 

Meseriaşii OCV luptă cu „orânduiala nedreaptă”, cu preţul uriaş plătit pentru un ziar pe hârtie, cu regimurile politice incorecte, care au legiferat „şpaga” legală acordată generos televiziunilor şi ziarelor centrale şi judeţene contra unei tăceri complice. 

Meseriaşii luptă cu „cenzura” CNCD, autoritate a statului român care, pedepsind discriminarea, a născut ceva mult mai subtil: autocenzura. Frica de propriile cuvinte, frica de tine şi de toţi ceilalţi. Frica de amendă, de oprobriul instituţional al Puterii. Căci ziarele nu sunt deloc bogate, trăiesc de azi pe mâine cu gândul la ieri, falimentul sau trecerea în on-line (o soluţie încă discutabilă) le aşteaptă în fiecare dimineaţă.

Dar cred că cea mai importantă luptă a tinerilor mei colegi, la care încerc să fiu părtaş atâta cât se poate, este cea pe care o poartă cu ei înşişi. Cu neputinţele lor, cu temerile lor, cu obsesiile lor, cu lipsurile şi nefericirile lor. Cu masca pe care de multe ori trebuie s-o poarte, cu piesa pe care uneori trebuie s-o joace. 

Un ziar se naşte greu. Nu la fel de greu ca acum 30-40-50 de ani. Nu mai e vorba de tipografii cu linotipuri topind plumbul sub ochii şi plămânii tăi, cu pagini grele de oţel cărate pe braţe de tipografi măcinaţi de boli, cu nopţi pierdute aşteptând comunicate de la plenare, conferinţe, congrese ale Comitetului Central al PCR. 

E vorba, în schimb, de nesiguranţă şi teamă. De o veşnică nelinişte şi o voce interioară care te întreabă mereu: „Eşti sigur că e bine? Eşti sigur că asta vrei? Eşti sigur că nu vor fi urmări?”. Nu eşti niciodată sigur atunci când îţi asumi să ai opinii, să acuzi sau să scuzi. Dar întrebările astea fac parte din „meniul” vieţii de ziarist. Nu judecăm, nu suntem judecători, nu luăm decizii care împart viaţă sau moarte. Dar ne spunem părerea, suntem acuzatori sau avocaţi ai apărării. Şi nu-i deloc uşor, chiar dacă „provincia” noastră este ferită de mari scandaluri – cu cele interetnice născute de politicieni în căutare de voturi ne-am obişnuit. 

Cu 20 de ani în urmă ziarul a fost o idee împărtăşită de câţiva oameni care au lucrat pentru înfăptuirea ei, cu riscurile pe care le comportă orice început. Acum OCV este o realitate, este un brand, înseamnă deopotrivă Daniel Santa, un om care îl susţine financiar, generând siguranţa zilei de azi şi de mâine a oamenilor cu care lucrează, dar şi câteva mii de cititori care participă, în diverse ipostaze, la apariţia lui. 

Aşa încât voi spune, cât se poate de simplu: La mulţi ani, OCV! Sunt sigur că mai tinerii mei colegi şi cititorii care ne motivează munca vor înţelege că este o urare pentru tot ce înseamnă „fenomenul OCV” în judeţul Covasna.