Dor de casă, de acasă, de părinţi, de copii, de prieteni, de satul în care te-ai născut, de strada pe care băteai mingea. Doruri bune, doruri rele. Doruri care dor mai ales când vrei să le ascunzi, să nu-ţi vadă apropiaţii lacrima, să nu-ţi simtă inima plângând; când eşti singur cu tine, cu viaţa pe care ai trăit-o, cu amintirile tale.

La sfârşitul ăsta de noiembrie, când sărbătorile îşi trimit buzduganul să-ţi bată în tâmplele obosite, am auzit o melodie pe care n-o ştiam – lucru rarissim, Europa FM dă doar muzică ştiută, răsştiută şi răsuflată. Un hip-hop despre un băiat şi-o fată care scriu mămicilor lor din ţara străină în care s-au dus să muncească oriunde şi orice ca să câştige nişte bani.

Tristeţe multă, disperare mută răzbate din versurile cântecului. După iluzia „sunt bine, mamă, aici e bine, mi-am găsit o fată, româncă tot ca mine, strângem amândoi salariul şi ne-ntoarcem, poate facem şi o casă, poate o să joci la nuntă, tu mămica mea frumoasă”, urmează adevărul dureros: „Îs obosit, te rog nu mă lua în seamă, te-am sunat doar să-ţi spun că sunt bine, mamă”...

Durerea copiilor plecaţi, disperarea părinţilor rămaşi în răspunsul scurt al mamei, al mamelor plânse de dor: „E masa gata, dar nu vreau să te grăbeşti, însă vreau să ajungi acasă cât încă mă mai găseşti”. George Hora şi Irina Rimes, dacă eventual vreţi să ascultaţi „Dor de casă”.

E asta România mea? Nu ştiu, mai degrabă aş zice că e România lor. România mea e undeva în urmă, mi-e din ce în ce mai greu să ajung la ea. Mi-e frică. Dar mi-e frică şi de România lor. O Românie în care „sunt bine, mamă” e din ce în ce mai des o minciună. Nu ştiu cât de bine le e celor plecaţi, pot ghici însă cât de tare doare dorul de casă, dorul de părinţi, dorul de tot ce-ai lăsat în ţară.

Dorul ăsta, durerea asta apar covârşitor mai ales de sărbătorile care încep pe 1 Decembrie. E Ziua Naţională pe care o înţelegi altfel „de acolo”. Te întristează să-i vezi la TV pe maimuţoii politici certându-se ca apucaţii în Parlament la nişte discursuri festive neinspirate, presărate cu glume proaste şi strigături grobiene. Dar treci peste prostiile lor pentru că 1 Decembrie nu este Ziua lor, e mai ales Ziua ta şi a celor ca tine, e Ziua depărtaţilor de ţară care măsoară timpul vieţii lor între Crăciun şi Paşti, când, dacă au noroc, vin în ţară ca să-şi mai găsească părinţii în viaţă. E Ziua rămaşilor la vatră ascultând la telefon poveştile copiilor plecaţi.

De Ziua Naţională inima şi mintea „străinaşilor” încap în puţine cuvinte. „La mulţi ani România, la mulţi ani români!”. Cam atât. În spatele cuvintelor festive tocite de-atâta întrebuinţare se ascund doruri şi dureri mute. Care, dacă vor vorbi vreodată, vor spune despre aşteptări şi disperări, despre munca şi frica dominante „dincolo”, despre ţara în care s-au născut şi care le-a fost furată odată cu tinereţea pierdută departe de părinţi, de fraţi, de copii, de prieteni, de sărbători.

Vine Crăciunul, vine Revelionul, vin colinde şi urători, vin zile şi nopţi în care adormi plângând în ţara străină care te-a adoptat vremelnic pentru mâna ta care munceşte ieftin, pentru mintea ta care gândeşte de obicei sănătos şi de cele mai multe ori gratis, pentru picioarele tale neobosite pe asfaltul străin după ce s-au împotmolit în glodul de-acasă.

Sunt lucruri pe care nu le vezi, nu le simţi, nu le trăieşti decât atunci când eşti departe de-ai tăi, de obiceiurile de sărbători, de sarmalele mamei şi vinul tatii. Îţi lipseşte până şi fasolea cu cârnaţi de după defilare. Îţi lipseşte tot ce înseamnă România şi începuturile tale în viaţă.

Când eşti departe de ţară, Ziua Naţională are altă culoare, altă aromă, altă valoare. Cauţi alte cuvinte, alte vorbe care să exprime credibil dorul de casă, dorul de ţară, dorul de-ai tăi. Dar nu ştii ce să spui, nu găseşti altceva decât tocitul „La mulţi ani, România, la mulţi ani, români!”. Pare puţin şi, totuşi, e atât de mult...