„Din bube, mucegaiuri şi noroi, iscat-am frumuseţi şi preţuri noi”. Aşa sună versurile din „Testamentul” lui Tudor Arghezi, titlul e doar o parodie menită să mă ajute să încep de undeva ce vreau să vă spun. 

Pentru că despre incultură, obiceiuri proaste şi „preţuri noi” iscate din bubele, mucegaiurile şi noroiul în care mocirlesc ţanţoşi onorabilii membri ai „guvernului meu” este vorba. Mă tot uit la ei, îi aud şi-i văd analfabeţi, plagiatori, incompetenţi. Nu se-arată prea mult în public, nu mai merg la dezbateri televizate decât cu oamenii de presă subordonaţi, docili, comozi. Le e frică mai ceva decât dracului de tămâie să scrie câte ceva, undeva, fără să beneficieze de corectura vreunui tocilar angajat la guvern pe post de „consilier personal”. Dacă-i pui să scrie „ducemaş şi tot maş duce” pe guvernamentalii sau parlamentarii noştri, aş paria că jumătate dintre ei vor scrie exact cum am scris eu între ghilimele.

Şi totuşi cei mai mulţi dintre ei sunt „doctori”, „profesori universitari”, m-aş mira să nu găsim şi vreun „academician” printre analfabeţii din clasa politică. Lipsa de cultură, de carte, de cuvinte, de exprimare logică nu-i opreşte pe oportunişti să se caţere în politica mare pe spinarea unui electorat extrem de îngăduitor cu prostia, incultura, hoţia, corupţia. Dacă n-ar fi aşa, exemplarele politice pe care le vedem-auzim-citim n-ar mai fi ce sunt, ci s-ar duce acolo unde le este, de fapt, locul: la munca de jos, la scos cioate, la munca aia fizică făcută să-ţi întărească nu doar muşchii, ci şi spiritul.

Societatea românească profund cucernică, miloasă şi credulă – dar şi profund defectă – i-a făcut pe plagiatori şi analfabeţi politicieni fruntaşi: parlamentari, miniştri, prefecţi, primari, şefi de instituţii. Exemplarele reuşite din încrengătura care naşte „bube, mucegaiuri şi noroi” sunt foarte rare. În această clasă politică defectă, născută de o societate defectă, nu răzbat valorile adevărate, au loc mai ales impostorii, oportuniştii, analfabeţii. 

Asta este, de fapt, drama politicii româneşti: oamenii cinstiţi, ştiutori de carte, competenţi nu se bagă în mocirla partidelor de teamă să nu se murdărească, să nu se molipsească, să nu se-mbolnăvească şi ei. Oamenii cumsecade stau pe margine şi nici măcar nu-i mai critică prea mult pe oportuniştii analfabeţi, plagiatori şi corupţi. Au dezarmat văzând că în 33 de ani de democraţie şi libertate „vox populi” a ajuns o glumă, totul în politica noastră a mers din rău în mai rău.

Mă uit în „guvernul meu” şi văd un premier şi câţiva miniştri dovediţi plagiatori, adică hoţi. Premierul e încă în funcţie, ministrul Bode e încă ministru la Interne. Fostul ministru plagiator Cîmpeanu şi-a dat „demisia de onoare” obligat de presă, acum va fi vicepreşedinte la Senat. Alt plagiator din PNL, Florin Roman, va fi votat vice la Camera Deputaţilor. Păi nu?! Cum să risipim asemenea valori?

Mai văd în „guvernul meu” nişte miniştri somnambuli, unul adoarme la telefon în timpul unei emisiuni TV, dar se trezeşte brusc ori de câte ori e nevoie să facă ceva pentru membrii familiei; de pildă, să-şi angajeze soţia şi fata în funcţii plătite generos de statul român. Între două sforăituri se mai duce pe-un câmp, ori într-o piaţă, şi le promite ţăranilor producţii record, irigaţii, păşuni mereu verzi pentru oaia-simbol naţional... Dacă n-ar fi ditamai ministrul Agriculturii într-un guvern obligat să înfrunte probleme uriaşe în acest domeniu, ar fi chiar simpatic, un moşuleţ diurn încă activ – „moşuleţ” nu-i un termen peiorativ, e de-o vârstă cu mine, deci ştiu ce spun.

Mi se părea că ministrul Justiţiei poate fi suportabil, dar m-am înşelat: a decredibilizat Justiţia, l-a luat gura pe dinainte la radio şi-a dat un verdict „sigur” înaintea instanţei... Semn că ceva nu-i în regulă, ori cu el, ori cu sistemul. Sistem care produce reclame pe bandă rulantă în Media românească: „Justiţie pentru oameni, oameni pentru Justiţie”, zice o voce gravă vânturându-ne prin faţă Doamna Oarbă cântărind imparţial, „judecând drept” oameni şi fapte. Uite că ştim să folosim şi banii europeni. E drept, o facem pe lucruri care n-ar trebui să aibă nevoie de reclamă, Justiţia e Justiţie şi punct. Dar ce mai contează?

Mi-aş dori să fiţi mai optimişti, eventual mai bine informaţi decât mine şi să găsiţi şi oameni de valoare în „guvernul meu”. Că eu nu i-am descoperit. Şi mi-e groază de primăvara asta, în care vom asculta exploziile bombelor şi rachetelor din vecinătatea ucraineană, acordate la diapazonul minor al mediocrităţii agresive bătându-se pe „rotativa” guvernamentală dâmboviţeană.

Din păcate, n-am atins fundul mocirlei. Se poate şi mai rău? Staţi să vedeţi alegerile din 2024! Acolo îşi vor da întâlnire bubele, mucegaiurile şi noroiul unei clase politice care n-a născut niciodată „frumuseţi”, dar care aduce în schimb „preţuri noi”... Şi nu mă refer aici, cum nici Arghezi nu s-a referit, doar la preţurile de la raft.