E greu să fii optimist dacă felul tău de a fi, caracterul tău sunt mai degrabă sceptice. Faci eforturi, uneori îţi iese, de multe ori nu. Aşa încât îi mulţumesc d-nei Ibolya, care mă îndeamnă să fiu mai senin şi să mă apuc de politică dacă tot le ştiu pe toate – asta cu „le ştiu pe toate” e de la mine, un soi de CV obligatoriu de prost gust al oricărui jurnalist. Îi mulţumesc şi o s-o mai dezamăgesc o dată: m-am apucat şi de politică, nu sunt „curat” în această privinţă. S-a întâmplat  prin 2004, am participat chiar la campania electorală din acel an. Nenorocirea e că ştiu exact ce se-ntâmplă în „organismele interne” ale unui partid, n-am rezistat nici un an de zile în atmosfera plăcută pentru unii, imposibilă pentru alţii, profitabilă pentru o parte dintre cei care acceptă rigorile muncii într-un partid şi „disciplina liber consimţită”, cum i se spunea pe vremuri. Vă spun cu toată sinceritatea: nu e deloc uşor – întrebaţi-l pe Moise Guran, un tip mai deştept şi mai cunoscut decât mine, care a încercat şi el, din convingere cred, să fie membru în PLUS-ul care, ulterior, a ajuns la guvernare. N-a rezistat nici jumătate de an. Trebuie să fii construit într-un fel anume, să ai foarte multă răbdare şi foarte puţin simţ autocritic; în general, ai nevoie de o piele foarte groasă ca să faci carieră în politică.

Apropo de optimismul, recunosc atât de necesar când ţi se îngustează orizonturile, când viitorul e nesigur şi trecutul e prea mult: mă întâlnesc cu un vecin, Pişta bacs, pe scara blocului. El iniţial negaţionist, coronasceptic, conspiraţionist, dar trecut la limită printr-un Covid 19 complicat şi apoi  convertit oarecum la o gândire de om întreg la cap în această materie; eu ceva mai uşor cu infecţia, neavând comorbidităţi importante. „Dumitru, bine că trăim, am fost la un pas. În ultimele zile au murit 4 prieteni de-ai mei...”. „Covid?”. „Nu ştiu, dar nu cred, acum toate morţile sunt de Covid, am auzit la televizor că ăştia mint, falsează cu morţii”. „Păi ce interes ar avea? Plus că doar Voiculescu zice asta”. „Ei, cine ştie, toţi se gândesc numai la bani, nici pe ăştia ai mei din UDMR nu-i interesează altceva”. „Lasă că ai tăi s-au comportat onorabil în criza asta”...

Ce să zic? 1. Nu credeţi chiar tot ce citiţi sau auziţi-vedeţi la radio şi tv. Nu vă faceţi iluzii, nici ziariştii, nici politicienii nu sunt sfinţi. Vă spune asta un om care mai are un pas până să-şi urască meseria şi să hotărască să nu mai voteze niciodată, indiferent despre ce fel de alegeri e vorba. 2. Dacă am ajuns să apăr UDMR-ul în două crize – una sanitară, produsă de liliecii din China, alta politică, creată de nişte politicieni imaturi orgolioşi şi infatuaţi –, ăsta oare ce semn o fi? De optimism? De normalitate? De „independenţă editorială”? De obiectivitate? Habar n-am, dar aşa simt eu că se întâmplă lucrurile şi nu văd niciun motiv să nu spun ceea ce simt.

Mulţumesc şi d-lui Bularca, bănuiesc că e din Întorsura Buzăului, pentru cele două comentarii la tot atâtea editoriale. Ca să mă păstrez în nota optimistă dorită de d-na Ibolya: problema cu „fanii”, care întreţin prin număr şi reacţii publice pseudo-vedetele, e ceva mai complicată pentru ziarişti. Care sunt obligaţi să scrie despre, să zicem, Şoşoacă, Bitman sau Budeanu chiar dacă nu sunt fani, ci dimpotrivă, le stau în gât suficienţa şi sfertodoctismul respectivilor. Adevărul e că mă întreb şi eu de multe ori: cum să-i ocolesc, frate, pe ăştia?! Cum să fac să nu scriu despre ei, să-i ignor când ei sunt peste tot şi produc atâtea daune unei societăţi predispuse să înghită cu toptanul fake-news-uri?! Nu e menirea, nu e dreptul gazetarului să-i deconspire pe „analfabeţii funcţional” sau pe „deştepţii nefuncţionali”, aşa cum îi vede, îi înţelege, îi percepe el?!

Când cei care te citesc sunt critici, dar civilizaţi, inteligenţi şi cu bun simţ, te bucură să dialoghezi, să împărtăşeşti cu alţii ceea ce simţi tu într-o intimitate pe care altfel nu o pui pe masă în fiecare zi. E şi cazul acestor „dialoguri” de la distanţă cu doi dintre cititorii care au dorit să se exprime asupra unora dintre opiniile mele.

Altfel, cu optimismul şi luminiţa de la capătul tunelului mai e de lucrat în ce mă priveşte. Uneori mi se pare că o văd, dar în secunda următoare îmi dau unii şi alţii în cap cu o ştire fulminantă, gen: „Vlad Voiculescu ne-a făcut un mare rău tuturor. Nimeni nu poate ascunde morţii” – spune un medic ATI de la un spital din Bucureşti. Adevărul este că în lumea optimistă pe care ne-o dorim, VeVe e o figură tristă care face mult mai mult rău decât bine. Poate că îl vom uita repede, poate că nu... Depinde de cei care, după ce l-au luat în braţe, nu se mai pot dezlipi de el.

Dar am şi o veste bună: guvernul Cîţu lucrează la deschiderea permanentă a restaurantelor dacă personalul care bucătăreşte sau serveşte se vaccinează antiCovid 19. Wow! E ok, dar ce facem cu  clienţii nevaccinaţi din interiorul cârciumilor? De ei cine şi cum ne păzeşte?! Soluţii există, să vedem cât curaj are acest Guvern să impună nişte restricţii cu tentă discriminatorie.