O deputată aleasă pe listele AUR, acum neafiliată din motive de nepotriviri diverse, propune un proiect de lege care să ne regleze demnitatea limbii. Pentru că ce limbă-i aia fără diacritice, stimaţi tovarăşi şi pretini? Adică, de pildă, putem confunda râsul cu rasul, mâna cu mana, părul cu parul şi tot aşa.

Nu zic că-i bine şi indicat să nu pui nişte căciuli şi ţurţuri pe unde trebuie, e întotdeauna de preferat să scrii şi să vorbeşti corect în limba maternă, paternă sau oficială. Dar au aleşii AUR un talent formidabil să ducă în ridicol nişte teme altfel importante.

Asta cu diacriticile pe care le vrea deputata Anamaria Gavrilă merge perfect pe calea deschisă de tichia de mărgăritar necesară chelului. Instituţiile publice sau private care funcţionează pe teritoriul statului român vor fi amendate cu sume între 3000 şi 10000 de lei dacă nu vor folosi diacriticile în comunicarea publică. Mă rog, aşa vrea d-na deputat în proiectul de lege pe care l-a gândit îndelung. Vom vedea ce va ieşi.

Ne bântuie războiul cu ruşii, nu ştim cum s-o dăm cu preţurile, ne ameninţă propaganda rusească prin liderii AUR şi pe noi ne calcă nevoia diacriticelor. Peste toate pluteşte un crunt analfabetism parlamentar, de care nuşdece mi s-ar părea c-ar fi trebuit să se ocupe cu prioritate d-na deputat neafiliată. Motivul? Simplu: politicienii noştri de la mai toate partidele scriu şi vorbesc o limbă română ciudată, agramată, inadecvat lemnoasă, mult sub demnitatea pe care o reclamă autoarea proiectului de lege. Dar, dacă am înţeles bine, legea se referă doar la documentele scrise, nu şi la performanţele oratorice ale politicienilor. S-au scos...

Am o nedumerire: cine va constata lipsa diacriticelor? Şi, dacă tot amendaţi această nedemn atentat la limba română, de ce nu incriminaţi şi analfabetismul parlamentar? Că aleşi agramaţi găsim cu duiumul, iar dacă mergem pe la instituţiile statului ne înfioară limba ce-o vorbesc şi-o scriu ditamai autorităţile... Şi, la urma-urmei, de ce să fie doar diacriticele în atenţia lumii? De ce nu şi virgulele? O virgulă pusă anapoda, ori lipsă din peisaj, poate naşte mari probleme de securitate. N-am spus-o eu, e dovedită istoric.

Pe aceeaşi linie a proiectelor de lege inoportune, ca să nu zic inutile, se înscrie iniţiativa anunţată de senatorul AUR de Covasna, Ionuţ  Neagu. Dumnealui doreşte o „Zi a solidarităţii românilor de pretutindeni cu românii din Covasna, Harghita şi Mureş”. Minunea ar trebui să se întâmple pe 8 septembrie, de ziua naşterii Maicii Domnului. Un adevărat „început al speranţei de mântuire”. Dar şi un necesar remember al eliberării primului oraş din Transilvania de către armata română în cel de-al doilea război mondial. Desigur, e vorba în argumentaţie şi de condiţiile atmosferice prielnice spectacolelor pe care artiştii din judeţele vecine ar trebui să şi le asume, adică să le prezinte în semn de solidaritate cu minoritarii locali.

Dacă e să tratez extrem de serios-obiectiv aceste importante iniţiative parlamentare, trebuie să remarc că nu ne fac rău nici diacriticele, nici spectacolele „asumate”. Problema e doar de oportunitate, ceva de genul: este, oare, momentul potrivit pentru o asemenea dezbatere? „Asumarea” gândită de senatorul AUR înseamnă marşuri şi sloganuri naţionaliste ale unor cete gen Noua Dreaptă şi George Simion pe străzile municipiului? Dacă da, mai bine lipsă, ne calcă alte nevoi, suntem pe marginea prăpastiei şi noi ne întrebăm care-i raza cercului...

Ca să nu mai zic că doar de o scânteie de conflict interetnic în Secuime ar fi nevoie ca să se creeze o punte perfectă între Bosnia Herţegovina, Serbia, Kosovo, Ucraina, Transnistria... O furtună atât de mult dorită de idolii din vecinătatea imediată a unor politicieni români încât n-ai avea cum să nu-ţi pui nişte întrebări legate de subiectul „solidarităţii asumate”.

E greu, e dificil să fii în acord şi cu vremea, şi cu vremurile. Subiecte arzătoare la ordinea zilei aşteaptă dezlegări şi soluţii politice, dar pe noi ne bagă-n boale diacriticile şi un soi de solidaritate pe care am fi preferat s-o primim din partea parlamentarilor, prin legi şi iniţiative care să ajute efectiv şi românii, şi maghiarii din Secuime. Nu s-a întâmplat decât în foarte rare cazuri.

Bucureştiul ne-a ignorat masiv, dulcele somn al politicienilor români acreditaţi cu acte-n regulă pe la Parlament, ori prin diverse instituţii centrale şi locale, n-a fost tulburat de grija faţă de identitatea românească din Harcov. De aici o oarecare jenă când eşti provocat să compari, să apreciezi, să dai note. Despre ai noştri eşti obligat să taci ca să nu înjuri, în schimb ai ce spune despre politicienii din Ungaria, care n-au dormit în relaţia cu etnicii maghiari din Secuime. Iar asta se şi vede, se şi simte.